cind credeti ca fiecare constientizam ca sunt limite ce nu se trec?
cand am acumulat un "numar critic" de cucuie pe care am renuntat sa le mai atribuim fatalitatii, altora, astrelor etc, etc, etc.

uneori niciodata, deci :)
(hm. si alteori prea devreme)

"sau atunci cind oricit te-ai stradui nu iti place matematica"

Eu as spune in alte moduri :D

-nu cunoastem toate metodele prin care "ne putem stradui" :P
- constati ca poti reusi in viata si fara mai multa matematica, iti pierzi timp pretios cand de fapt iti lipsea altceva.

ce este limita bunului simt?
este atunci cind stai la rind si omul din fata ta isi face loc din coate si tot tu spui "pardon"

Cred ca am trecut de faza asta. M-am saturat de nesimtiti, ii taxez altfel, nu dureros, de la caz la caz. Dar poate vad copiii si tinerii ca a fi nesimtit nu e o calitate, nu e o rampa spre culmile societatii.

Intre doi munti este intotdeauna o vale.
Cam asa e viata.Iar limitele sunt in noi.
De cele mai multe ori legile sunt modelate si mai apoi aplicate.Legea Talionului ramine un paradox.

Ce este limita proprie ?
este atunci cind mostenirea genetica te-mpiedica si cazi;

p'aproape, crez!
adevarata limita a omului ii certitudinea ca-i invincibil.:)))

sau atunci cind oricit te-ai stradui nu iti place matematica;

asta-i prostie, de-acuma!
nu te poti stradui sa-ti placa ceva ... placutul ii chimie interna, nu tine de vointa.

sau atunci cind nu esti altfel, cum ti-ai dori sa fii, dar cum nu vei putea sa fii niciodata

asta-i o mare greseala!
unii dintre noi se chinuie toata viata sa fie ca altii si sfarsesc niste copii palide, ridicoli si frustrati intr-un sine necunoscut care, ignorat atata vreme, isi cere drepturile de afirmare.

iar daca reusim, o copie va ramane intotdeauna o imitatie, indiferent cat de fidela!
uneori nici macar nu ni se potrivesc mastile-astea, ne sed aiurea pentru ca ne uratim cu-atat mai mult cu cat ne-ndepartam de noi insine.

ce este limita bunului simt?

'bunul simt' e o norma individuala delimitata de cei din jur.
'geaba te crezi de bun-simt daca lumea stramba din nas...

este atunci cind stai la rind si omul din fata ta isi face loc din coate si tot tu spui "pardon";

in situatia asta 'pardon' i-o declaratie interpretabila.
recunosc ca si io o fac, adesea, da' nu ca ma simt jenata ci dintr-un acces de superioritate in incercarea de-a-l pune la locul lui pe nesimtit.


sau altfel:cind credeti ca fiecare constientizam ca sunt limite ce nu se trec?
nu.
nici nu cred ca ii important (si bine!) sa constientizezi asa ceva!
important ii sa-ti stabilesti teluri apropiate momentului, sa-ti fixezi niste prioritati si-o ierarhie a lor.
statornicirea unui ideal indepartat si aparent fantasmagoric nu ii neaparat lucru rau.
din pacate, daca nu stii manageria traseul, te ratacesti pe drum si, ca mori fara sa-l atingi n-ar fi nimic, da' nici n-ai vreo satisfactie cat traiesti!
nu cred in 'mai bine putin decat deloc', ci in 'fiecare clipa iti poate aduce ceva de care sa te bucuri'.

si-ar mai fi ceva!
fac parte dintre oamenii pentru care nu exista 'nu pot'.
insa treaba asta cu 'nu pot' se-aplica-n momentul in care imi cunosc calitatile dar si defectele care ma pot trage-napoi.
a-ti forta limita e sinonim cu a incerca, e curaj!
curaju, la randu-i, implic-o doza de inconstienta (nebunie?).
astea doua, in lipsa instinctului de autoconservare, definesc eroismul ... vorghesc de oamenii aia far' de care omenirea n-ar fi putut evolua si care demonstreaza ca nu exista limita peste care sa nu se poata sari!

din pacate nu suntem toti eroi.
si-i bine ca-i asa.

'cunoaste-te pe tine insuti' ... mare vorba!
daca ne-am munci cu lucru' asta, ne-am umple asa de mult viata incat nici timp de dat lectii altora n-am mai avea!:)))

poate ca nu e cea mai buna parere de aici. cred totusi ca unghiul din care privesti acest sir de neputinte e eronat.
incearca sa vizualizezi aceste limite ca pe niste garduri. ele exista doar daca vrei ca ele sa existe, daca te impiedici de ele.
cu o educatie clasica e firesc sa te vezi inconjurat de ele, tot felul de indicatoare si reguli de circulatie, care te incurca, metaforic vorbind.
cand vei incepe sa intelegi ca insuccesul face parte din joc, ca nu e ceva negativ, o lovitura sub centura, ca de fapt din asta ai invatat mai mult decat din toate lucrurile minunate care ti s-au intamplat, cand vei constientiza ca nimeni nu iti este dator cu nimic pe lumea asta si ca exista doar viitor si orizonturi, senzatia de limita se va estompa. cine te obliga sa fii atlet cand nu esti construit pentru asta? poti insa sa te simti atlet alergand in fiecare seara cate doua ture de parc fara sa trebuiasca sa spargi nici un record.
matematica nu o poti rumega daca nu o intelegi. fi relaxata citind despre ce este matematica si vei descoperi o lume fascinant de frumoasa. ecuatiile vor fi doar calea spre acel univers.
cand atitudine asta de soricel temator care are doar grija adunatului va disparea vei fi pe calea de a deveni un om liber. liber cu tine insuti.
atunci va trebui sa ai insa alta grija, mult mai mare: sa nu pierzi contactul cu realitatea.

bafta!

tocmai scriam in timp ce a aparut comentariu tau. subscriu. tare frumos!

Limite? Nu exista.

are teritoriul delimitat.
Fie de ceilalti membri ai grupului, fie de el insusi.
In plus, este si un produs al circumstantelor.
Acuma, depinde de fiecare (caracter, personalitate, educatie in familie) unde sa puna limita intre autodepasire-autosuficienta.

"Ce este limita proprie ?"

cred ca-i bine sa-ti cunosti limitele.Insa, ajungi la asta, abia dupa ce ti-ai incercat puterile...inaintea incercarii nu exista limita, totul e posibil... teoretic cel putin.

rolia

Sunt de acord cu tot ce spuneti.
Insa ce facem cind libertatea costa, are un pret; poti sa treci peste anumite limite insa ii ranesti sau ii dezamagesti pe cei dragi; sau devii crud sau iresponsabil (in anumite directii); trebuie sa fii egoist ca sa fii liber? si daca iubesti poti fi egoist?
Nu vreau sa ajung sa spun ca daca iubesc nu pot fi liber!
ps.ma refer la iubire in general, la tot ce ai de oferit;