Intamplarea pe care o povestesc e recenta.
Se intampla ca eu si Mr. Honey sa stam fiecare in cate un colt al patului, ordonand facturi. In mormanul lui de acte vad un manunchi de plicuri mici, rosii, legate cu o panglica.
Fara sa cer voie sau explicatii il insfac si incep sa deschid plicuri. Ma avertizeaza ca nu sunt ale lui.
Felicitari si bilete de Craciun. Printre ultimele gasesc si biletele de la mine pentru parintii lui, scrise anul trecut. Recitesc. Nu va plictisesc cu continutul. Construite voit de maxima emotivitate, lungi si pline de fraze mari si afectuase. Adica exact ce ai vrea sa-ti scrie cineva de Craciun. "Hai c-am fost draguta", ma gandesc. Si ca sa cer confirmare intreb: "Asa-i ca la cadouri si felicitari nu ma intrece nimeni?". Mr. Honey citeste si mormaie ceva in semn de aprobare. Ca sa ma convinga, adauga "Imi amintesc ca taica-miu a si plans".
Sunt satisfacuta si ma surprind planuind cadouri pentru anul acesta. In minte construiesc febril o casuta complicata din turta dulce care va face toate celelalte cadouri sa paleasca.
"Ma gandesc la cadourile de anul asta..."
"Deja?!"
"Mhm. Ce zici de o casuta complicata din turta dulce?"
"???"
Si deodata, cristalin si greu ca un drob de sare, adevarul.
"Da... pai, nu stiai? De fapt e un concurs: cine are cel mai fain Craciun!".
Rade ca la o gluma buna, dar mie parca nu-mi mai vine sa rad deloc.

In caz ca va intrebati de ce v-am povestit chestia asta, mai rabdati putin. Nu, nu e o alta confa despre materialism, si nici despre sarbatorile devenite comerciale (mai ales ca singura chestie care bate la usa e... august).
E o confa despre competitie, aia atat de benefica in economia de piata si atat de putin in relatiile interumane.
Mai ales cand goana are cea mai importanta miza posibila: fericirea.