-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Femei, noroace. La limita.


de Cezar Pricop la: 18/06/2004 19:57:00
modificat la: 20/06/2004 16:26:42
voteaza:
Unii dintre legionarii care au făcut parte dintr-o legiune romană ce a slujit în Irlanda, ajung pe teritoriul Daciei şi aduc cu ei expresia întâlnită şi ca adjectiv în limba română: noroc/norocos.(*1) Soţiile pescarilor irlandezi care se întorceau din larg îşi îndrumau soţii strigându-le de la ţărm: “no rock!, no rock!”, avertizându-i, sau, mă rog, în viziunea noastră, urându-le să nu se lovească de stânci. Probabil că legionarii romani erau pe lângă nevestele pescarilor irlandezi şi au băgat la cap expresia. Cum dacii păreau la fel de sălbatici ca şi irlandezii s-au gândit că limbile pe care le vorbeau şi unii şi ceilalţi n-ar diferi prea mult. De fapt, pentru romani, toate ţinuturile cucerite de ei , considerau a fi locuite de către barbari.

Strămoşii noştri daci au prins repede şpilul (*2), dar cum exerciţiul bahic (*3) era o activitate asemănătoare aceleia a pescarului irlandez, probabil că, în lipsa rocilor, a stâncilor, ei s-au gândit la gropi. “Fără gropi!, fără gropi!” - de aici şi varianta stilizată, “a da în gropi”; gropile se aflau invariabil alăturea "căii de urmat”; cei mai mulţi dintre acei care dădeau în gropi “mergeau pe şapte cărări”. Datorită avertismentului camaraderesc, dacă reuşea băştinaşul nostru să ocolească gropile, aceasta însemna, cu siguranţă că a avut şi a fost încununat de noroc; se numea un om norocos. Apoi, dacă ajungea la o vârstă respectabilă se chema că norocul a fost de partea lui.

Britanicii au dezvoltat un alt cuvânt pentru expresia şi înţelesul de care ne ocupăm. Noroc - “luck”, dar ca adjectiv l-au adoptat şi pe “fortunate”. În panteonul roman zeiţa Fortuna era una a sorţii, reprezentată cu ochii legaţi, într-o mână cu cornul abundenţei, iar în cealaltă avea o cârmă de corabie. Îmi imaginez că legionarii au conversat mai multe cu soţiile lor (Adevărul e că aveau şi mai mult timp, de ce să n-o spunem, din moment ce soţii lor plecau des să pescuiască). Aşa au ajuns să le explice cam cum arată zeiţa asta, să o descrie, să le-o arate. Şi cum încă de pe atunci se bucurau de un enorm pragmatism, ca să le uşureze soţilor lor deplasarea printre stâncile periculoase, sau pentru a nu mai pierde timpul tot dirijându-i de pe mal, au rentabilizat bărcile dotându-le cu cârmă, aşa cum îndemna zeiţa Fortuna. Ori poate că au recunoscut cârma, pe care ei deja o descoperiseră, în mâna zeiţei şi aşa au similarizat, nu se ştie, sunt doar simple supoziţii. Cert este că în limba română “furtuna” este un eveniment meteorologic tragic şi nu are nici o legătură cu zeiţa, a pătruns la noi din neogreacă. Dar desigur ca la greci cuvântul are corespondenţă în mitologie.
Ce concluzie imaginală s-ar putea extrage de aici? Din moment ce în vocabularul nostru substantivul “soartă” îşi are rădăcina într-un alt cuvânt, respectiv latinescul “sors”, care exprimă mai degrabă fatalitatea vieţii, tragismul şi implacabilul ei, pot să mă gândesc că femeile dace s-au făcut convinse de inevitabilul vieţii pe care o duc şi, ca şi astăzi la românce, „asumarea” este arma lor redutabilă cu care trec prin viaţă.

Zeiţa Diana, ocrotitoarea vânătorii şi patroana renaşterii anuale a vegetaţiei, apare în mitica populară printr-o prelucrare etimologică: Sancta Diana/ Sfînta Diana”, în metrica orală, “sîn Ziana”/Sînziana – la origini o sărbătoare păgână aşadar. În noaptea de Sînziene se desfac cerurile (*4), divinul comunică cu omenescul; cerul cu pământul; transcendenţa cu imanenţa. Sărbătoare are loc pe 24 iunie (7 iulie pe stil vechi). Creştinismul sărbătoreşte naşterea Sfântului Ioan Botezătorul în această zi. Nu aş spune că tranziţia de la sărbătoarea păgână la cea creştină a separat cele două abilităţi divine ale zeiţei Diana - procedură prin care s-ar explica sărbătoarea autohtonă Drăgaica - mai degrabă Drăgaica e o zeiţă învinsă. În timpuri ancestrale, în unele ţinuturi dacice, Drăgaica era o sărbătoare care celebra coacerea grânelor şi atât. Nu avea nici o legătură cu dragostea ca şi sentiment, cu atracţia dintre sexe, pe care îl identificăm astăzi într-o altă sărbătoare naţinală: Dragobetele. Cum dragostea are o mare încărcătură simbolistică în regenerarea vegetală, cu siguranţă că dacii au văzut în zeiţa Diana, exact în această renaştere abundă de vegetaţie pe care ea o patronează – au văzut însăşi delapidarea. Asta pentru că de Drăgaică apar Ielele care rătăcesc minţile bărbaţilor, ele apărând în acest fel ca o personificare multiplicată a abilităţilor procreativ-înverzite (prea naturale, aşadar) ale zeiţei Diana, dar şi o persiflare al pronumelui “ea”. Ea – adică o singură femeie la care are dreptul un bărbat, unica cu care poate procrea şi asta nu din raţiuni naturale, pentru că în mod natural bărbatul aspiră la poligamie, ci din inspiraţie divină. Iele – adică ele – adică mai multe femei. Şi să nu uitam că zeiţa Diana beneficia şi de calităţi de vânător, sigur că-i vâna pe bărbaţi – îi ocrotea cultivându-le tendinţele naturale. De aceea Ielele apăreau de regulă în luminişuri, prin păduri, dar şi prin depresiuni geografice, în goluri din peisaj, spaţii deschise, locuri de scăldat, acolo unde ar fi putut fi spionate. Şi apăreau întotdeauna în număr impar, dar mereu în grup, câte 3, 5, sau 7, ceea ce trădează neîmplinirea, pentru că numerele pare sunt întregi, iar de cele mai multe ori dansau, dar dansau miraculos.
___________________________________
1 - Sanda Stolojan, Ceruri nomade - Jurnal din exilul parizian 1990-1996, Humanitas 1999, pag. 79.
2 - Spill/spillen = joc/joacă, lb. germană.
3 - Arderea viţei de vie în Dacia lui Burebista e un fapt religios. Preotul Deceneu, care era un zalmoxian - o religie ascetică - a condamnat latura ritualică a cultului dionisiac, orgiile bahice. Femeile nu aveau voie sa participe la aceste ritualuri. Vezi, Andrei Oişteanu, Ordine şi Haos, Polirom, 2004, pag. 383.
4 - Desigur că Mircea Eliade a semnalat analogia. Restul textului e o variaţiune liberă.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (4):


norocu si piatra - de AlexM la: 21/06/2004 19:56:16
norocu si piatra irlandeza sint contrazise de DEX care sustine cum ca românescul "noroc" este din Slavul "narokU" care ar insemna "la anul" in sensul "hai sa mai traim pana la anul "da jivem na roku", scurt , la bautura "na roku";
desi in multe, foarte multe cazuri am probleme cu DEX-ul in ceea ce priveste etimologia multor cuvinte, in cazul de fatsa tind sa dau mai multa crezare expresiei slavice "na roku" decat unei idei de genul "no rock" spuse de sotiile unor irlandezi. Nu de alta, dar englezescul "rock" vien din Engleza Veche "rocc" care e imprumutat din francezul "roque" care la randul sau nu este decat binecunoscutul Latinesc "rocca".
Cum spuneam, e frumos sa scrii ceva , dar cand este vorba de lucruri serioase, se mai si studiaza un piculets. In Perioada Daciei si a Legiunilor Romane nu exista nici un "rock" si Bretonii, Pictii , Celtii Insulari ar fi preluat cuvantul asa cum era in Latina, adica "rocka". Chiar si acel "no" era in Engleaz Veche un "na" care vine din ProtoGermanicul "ne" care a dat in Germana "nein", care este in Romaneste "ne" in constructiile negative ( si nu o influentsa slava cum se obicinuieste a se spune), care este si in Slave la fel "ne",etc etc.
Amuzant articolul. Mai ales cand este vorba de Sânziana considerata Sancta Diana.
In primul rand, daca limba româna cunoaste Sân ca prescurtare al latinescului (vulgar) santus, in limba româna este necunoscuta forma de "sân" pentru feminin, aceasta limba avand expresia de "sta" ca prescurtare din "santa" vezi: stamaria de exemplu.
Diana > zânã e un banc shi chiar unul prost care este sustinut numa de cei care nu cunosc fonologia limbii Albaneze care niciodata nu ar fi putut avea o "zëna" din Latinescul "diana", cum nici Româna nu ar fi putut avea acest cuvant din Diana. Chiar cu toate sfortarile lingvistilor nostrii, acceptand ca "i" scurt, devenit "e" in LatinaProtoBalcanica am fi avut un deana care ar fi dat (acceptand imposibila palatalizare aici) un "zeanã" dar niciodata un "zâna".

Eh.. cine vrea sa-l aibe din Latinescul Diana, trece peste toate greutatile fonetice si -ca de obicei- se gandestge ca "suna apropiat" si le coreleaza cum crede de cuviinta.

Cu stima,

Alex
#16538 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Raspund - de Cezar Pricop la: 30/06/2004 17:34:53
Cum spuneai, e frumos să scrii ceva, dar se mai şi studiază. Există un fel trap etimologic de liceu, ori al DEX-ului (cum prinzi ceva, dai fuga la DEX şi gata, ştii), sau şi mai spectacular, un fel de ştii şi câştigi pe semiotică (pe la Litere ziceau unii „Semitică”). Dar acuma se joacă altceva: etimologia culturală. Altfel spus, să-i lăsăm pe liceeni să ştie că „zână” vine din albaneză, măcar atâta să ştie şi ei, iar noi să trecem la interferenţe culturale, nu de sintagmă - cu liniuţe.

Că doar am zis din titlu: „La limită” - dar acuma ştiu, e prea subtil. De aceea revin şi răspund, dar cât mai scurt.

A mai existat şi un război cultural între Bendis, zeiţa geto-tracilor şi Diana, omoloaga romană. Primul care a scris despre asta a fost Dimitrie Cantemir în Descripţio Moldaviae, pune şi citeşte-o. Apoi, Mircea Eliade, în "Istoria credinţelor şi ideilor religioase", Cartea Românească, 1988, la pag. 245, explică cu claritate similaritatea imaginală a Dianei cu Sînzîiana. Gheorghe Muşu în "Din mitologia tracilor", Cartea Românească, 1982, pag.49, scrie şi el cam acelaşi lucru. Dar Ioan Petru Culianu spune şi mai convingător: „Întra-adevăr, creaturile miraculoase numite zâne sunt deosebit de populare la români: or, numele lor derivă de la teonimul latin Diana.” (Ioan Petru Culianu, "Eros şi magie în Renaştere. 1484" Nemira, 1999, pag.336,337)
Trebuie să amintesc aici că zeiţa Diana era tare populară printre legionari, aşa se explică toată povestea mea.

Adevărat, albanezul "zanë" (nu aşa cum îl scrii tu) are aceeaşi rădăcină, la fel sârbul "yana", dar e numai o prelucrare silabică, eu m-am referit la cu totul altceva. Aşa că, vrei nu vrei, cel care „sună apropiat” - aşa cum zici - eşti numai tu.

Totuşi, eşti unul „cu carte”, aci; se pare că printre cei mai „citiţi” - dar ce anume?
#17067 (raspuns la: #16538) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
:-) - de AlexM la: 05/07/2004 21:24:09
fonetic, trederea lui Diana la zânã este impiedicata de disparitia lui "a". Dupa cum remarcati si in acel DEX este dat cautios "probabil din lat. Diana" deoarce si cei care au redactat textul sint constienti de greutatea fonologica.
Albaneza nu face pe "di", "di:", "de", "de:" latinesc niciodata in "z". Forma fonologica a cuvantului Albanez "zánë"(asta este forma sa corecta, scuze de inversarea lui "ã"(ë) cu "a") apare singulara cu acest "z" intre cuvintele imprumutate din Latina. Pentru dovedirea acestei afirmatii avem urmatoarele exemple:
dirigere > dërgoj, discaptare > diktoj, diabolu > djall, directus > drejtë, detegere > dëftoj, desiderare > dëshiroj
Singurul exemplu unde aparent "di" > "z" este tocmai cuvantul in cauza care este "zanë". Forma acestui cuvant este intalnita numai in lb. Româna cu schimbarea normala a lui "a" in "â" inaintea unui "n" negeminat.
In Românã mai exista si forma de masculin "zân" dar acest lucru nu ne ajuta prea mult, aceasta forma putand sa fie un derivat din "zânã". La Albanezi, o zânã este o zânã a pãdurii ceea ce semantic o apropie de Latinescul Diana. La români, o zânã este termenul general pentru fiinta feminina cu puteri supranaturale, in general fiind considerata un personaj benefic. Un anumit tip de zânã este Zâna Pãdurii dar asta nu o apropie de Diana deoarece este numai o subcategorie cum este si Zâna Florilor, Zâna Fiarelor, etc. etc.
De accea "certitudinea" ca acest cuvant este un derivat din teonimul Diana, sustinut si de trecerea singulara a cuvantului Diana ( cu "i" scurt !!!!! ) la "z" ramane intradevar "la limita".

Ca o mica informatie, in Latina Veche, teonimul Diana avea primul "i" lung "Di:a:na". Ori, o astfel de forma este posibila a fi o forma care sa dea românescul "Zânã". Dar asta ar incurca si mai mult lucrurile , nu-i asa?

De fapt, pe mine m-a amuzat chestiunea cu "no rock" si asta m-a facut sa comentez. La "diana" am ajuns parcurgand textul si atata tot.
Cat despre "ce anume" nu e clar ce se doreste a fi. Ce sânt, ce citesc, ce invart, ce rasucesc?

:-)

AlexM
#17347 (raspuns la: #17067) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Sfanta Diana - de (anonim) la: 02/01/2005 19:05:26
Sunt Adela Vasiloi
M-a interesat aceasta discutie, iar versiunea, care sustine ca cuvantul zana provine de la Diana sau Sfanta Diana imi este cunoscuta si imi pare credibila. Cred ca etapele, prin care a trecut acest cuvant au fost: Dziana (incercati sa pronuntati dz ca pe un singur sunet). Dzina, Dzana (cu semnul diacritic respectiv), si in sfarsit, Zana. Aceasta palatalizare este foarte familiara acelora, care cunosc graiul moldovenesc - eu personal cred ca nu am avut nevoie de albanezi, pentru a "inventa" dzana noastra. Probabil, au fost inventii paralele.In popor, si astazi se pronunta Dzana, fie ca e vorba de acele fiinte mitologice, fie de numele Zina. Aceiasi transformare au suferit-o cuvintele
de provenienta latina zic, zi (moldovenii pronunta> dzac, dza). Tot astfel, ar fi putut proveni si Sanziana de la Sfanta Diana. In Basarabia, si azi putem observa in vivo palatalizarea in cuvantul Diana - copii din orase, bilingvi din frageda copilarie, pronunta DZiana in loc de Diana, dupa modelul rusesc - rusii pur si simplu nu pot pronunta altfel combinatiile lui "D" cu "i" si "e". Este una din greutatile, cu care se ciocnesc ei cand studiaza romana.

Cu urari de bine, Adela Vasiloi
#32592 (raspuns la: #16538) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului .


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...