Îmi amintesc şi-acum cu nostalgie,
Prin clasa cincea când s-a demonstrat
La ora ce-mi plăcea la nebunie
De-o profă, jos cu fesu’, de chimie,
Despre cât e alcoolul blestemat
De criminal, chiar cu economie :

A pus pe banca mea două pahare,
(În prima stam, că nu se copia)
Şi l-a umplut cu apă pe cel mare,
Apoi, pe cel micuţ, tremurătoare,
Cu ţuică de Văleni, cum mirosea,
De o sorbeam din cap până-n picioare,

Şi dintr-o cutiuţă mititică
A scos, ca să-l vedem, un viermişor
Vioi şi jucăuş (în viaţă-adică)
De îi purtam, săracului, chiar pică
Din gelozie, tot mişcând uşor
În mâna ei, nu zic ce bucăţică (!)

“Şi-acum, hai să vedem dac-o să moară !”
Ne zise ea, dând drumul la falit
În păhăroiul ochi cu apă chioară,
Da’ el, se bălăcea, fără gargară,
Era-n apele lui de fericit,
Născut parcă pentru a doua oară !

Dar când l-a pus din nou, la fel de viu,
Cu două deşte fine, delicate,
În păhărelul mic plin cu rachiu,
La fund, uşor, al dracu’ naşparliu,
Căzu din prima clipă drept pe spate
Mortal, şi tânăr, nicidecum puriu !

Deci pentru noi, atuncea, ca minori,
Am înţeles, fi’nd clar şi demonstrat,
O chestie ce şi-azi mă iau fiori :
Toţi cei ce sunt de-alcool consumatori,
Nu vor avea (şi eu am constatat)
În viaţa lor, vreodată…viermişori !

Valeriu Cercel