Mă numesc Igor. M-am nascut intr-un oraş în care clădirile au înălţimi ameţitoare. În ziua în care am fost adus pe lume, în parcul de lângă blocul meu, a apărut un stol de vreo 3000 pescăruşi, care s-au aşezat pe ramurile platanilor, până când lemnul de sub ei a început sa trosnească. Băteau din aripi şi scoteau sunete ascuţite, cu ecou de cochilie, acoperind zgomotul oraşului. S-a strâns lume ca la bâlci, magazinele din apropiere au rămas goale şi dacă te uitai de la etajul 15, unde stau eu, mulţimea de curioşi părea a fi o armată de furnici strănsă în jurul unui buboi care stă să pocneasca. Atunci au apucat-o şi pe mama durerile. Nu a ajus la spital. N-a reuşit să treacă de mulţime şi nici nu s-a putut înţelege la telefon de atâta zgomot. S-a întins pe jos, cum durerea îi tăia picioarele, sprijinită de zidul unei clădiri şi a inceput să-npingă, aşa cumvăzuse-n filme, expirând scurt, cu buzele rotunjite, până când vinişoarele de pe frunte au început să pulseze dureros. Atunci s-a oprit, epuizată, s-a oprit pentru că nu mai putea, s-a oprit pentru că păsările venite începuseră să ţipe din ce în ce mai tare, aşa ca sirenele la sute de ambulanţe. Odată cu ea, parcă s-a mai domolit şi ţipătul pescăruşilor, sau, după cum spune mama, păsările s-au pornit să cânte ai fi zis, toate în acelaşi ritm, sacadat, ca roţile trenului pe şina încinsă şi fără să ştie cum, cântecul lor i-a pătruns în păntec şi a început să tragă de mădularele mele, pănă am ieşit pe de-a-ntregul afară, unsuros şi pirpiriu cum eram.
Când eram mic o puneam pe mama să-mi spună povestea naşterii mele seară de seară şi ea o repeta, pe aceeaşi tonalitate, mecanic deja. Eu, eu o ascultam fascinat. Eram şi sunt convins că există o legătură între mine şi pescăruşii aceeia care nu s-au mai întors vreodată în oraşul nostru, că venirea lor a fost declanşată de nevoia mea de a ieşi din pântec.
Povestea cu pescăruşii, oricât de fascinantă şi inexplicabilă ar fi ea, nu are nici o legătură cu mine, cel de azi. Imi mai aduc aminte de ea atunci când ies pe balcon şi mă uit peste acoperişurile blocurilor, apoi inevitabil în jos, la părculeţul cu platani. Şi în ultima vreme fac asta des, ca să-mi pot odihni ochii obosiţi să privească monitorul. De fapt amintirile acestea, dacă le pot numi amintiri, imi tot dau târcoale de cand cu noul loc de muncă. Pănă acum, deşi ceea ce făceam nu era cu chiar atât de diferit, mă simţeam cumva în largul meu. De ceva vreme, de câte ori dau delete, de câte ori şterg un cuvânt am senzaţia ca am comis o crimă, ca şi când cuvintele şterse de mine ar avea viaţa lor, ar fi încărcate de energie, s-ar înfige cu ghearele în paragrafe, spintecând tot ce se află ăn jurul lor, lasând în locul lor goluri dureroase.