Dar aventura mea la Oarda nu se terminase aici. Ajuns la poarta mătuşii am găsit uşa încuiată. Am strigat eu ce am strigat şi în cele din urmă, văzând că nu sunt băgat în seamă şi nu-mi răspunde nimeni, m-am hotărât să intru în curte pe sub poartă. Zis şi făcut. M-am pus pe burtă într-un mic şenţuleţ pentru scurgerea apei de ploaie şi am reuşit să-mi strecor capul în curte. Restul corpului nici vorbă să mai urmeze capul, pentru că nu întotdeauna capul şi trage după el ceea ce face. Dar ce se petrecuse era şi mai şi. Nu mai puteam scoate capul de sub poartă. Rămăsesem zătonit şi priponit. Neştiind ce să fac altceva, am început să plâng. O vecină de-a mătuşii auzindu-mă, s-a dus la ei, în grădină, şi le-a spus: „un cochil plânje la voi la poartă şi vă strâgă“. Erau la sapă şi nu mă auzeau. Dar totuşi, ce noroc pe capul meu că erau în grădină şi nu în altă parte. Iar când au venit şi m-au văzut stând cu capul în curte şi picioarele în drum, bălăngănindu-le, au înlemnit. Nu ştiau ce să mai zică. Au reuşit cu chin cu vai de m-au scos de sub poartă, şi când m-au văzut cum arătam i-a bufnit râsul. Din cap până-n picioare eram plin de colb. Pe faţă aveam dâre de lacrimi, şterse cu dosul palmei, prelinse peste colb. Doar ochişorii şi dinţii îmi mai erau albi. În rest, arătam ca un miţiclon scăpat din ţircus. Eram de nerecunoscut.
Cum am şezut în car, pe pantalonaşi eram plin de balegă şi cum mă târâsem cam mult, se mai şi rupseră hăinuţele pe mine. Din cauza mersului pe jos, ghetuţelor li s-a desprins talpa şi ciorăpeii s-au găurit de-mi lăsau degetele picioruşelor să zburde-n voie. Ce mai. Eram de tătă comédia.
Musafir pe nepusă masă, am fost totuşi bineprimit. Netuţa m-a spălat şi mi-a cârpit hainele. Cumnatu’ Todorel, mi-a cusut păpucii cu drot, că altă soluţie nu mai avea. Dar mie toate mi se păreau la locul lor. Eram mândru că am ajuns singur la Netuţa în Oarda.
Acum, când sunt în pragul bătrâneţii, mi se face dor de toate acestea. Mi se face dor de timpul petrecut în aerul curat al satului unde am trăit acele clipe fericite, care uneori mi se păreau cele mai urâte pentru că nu eram lăsat să fac toate ştrengăriile ce voiam şi trebuia să ascult de cei mari. Mi se mai face dor de şcolarul timid care n-a prea ştiut să se descurce, dar care a reuşit să facă destul de multă şcoală fără a se prea omorî cu învăţatul. Apoi îmi mai este dor de adolescentul nu prea îndrăzneţ care a trăit mai mult retras în singurătatea lui, pentru ca apoi tânărul intrat în câmpul muncii să se trezească pus în fel şi fel de situaţii cărora le-a făcut faţă cu succes; după cum dor îmi este şi de îndrăzneţul care le-a urmat celor dintâi şi care nu de puţine ori teoretic şi-a depăşit competenţele, dar practic nu a ratat nimic din ce a făcut profesional, căci în viaţa particulară a ratat destule.
Toate acestea mă împing în marea dilemă a necunoscutului. De ce a fost aşa şi nu altfel? Oare programul meu de „robot perfect” a fost realizat benevol sau punctual obligatoriu?