A fost sa vin pe lume intr-un cătun ,, Valea Sasului” din munţii Maramureşului. Mama-mi spunea ca am venit pe nepregătite, toamna intr-o duminica dimineaţa , înainte de cântatul cocoşilor. Se pare ca m-am grăbit sa prind zorile, n-am avut răbdare sa ajungă la dispensar. A trebuit sa mă aducă singura pe lume intr-o livada, sub un stejar bătrân, unde tata a aşternut un ţol si-un lipideu luate la repezeala de pe prispa casei din vecini. Îmi spunea destul de des cu dragoste disimulata-n reproş, ori decate ori făceam cate o năzbâtie: „ Impielitato, iar te poarta benga… îmi răcesc gura degeaba cu tine! Am ştiut de atunci din livada lu’ Colindau, sub stejaru’ al bătrân,unde taic’tu mo aşezat pa tolu’ luat de la Balin de pe veranda, când n-am mai putut mer’e si el sa dus după moaşa Lungului, ca-i face numai ce-i vre’. N-am avut parte sa te nasc ca lumea, la dispensar ori cu moaşa. Pan’ sa vie moaşa, io te-am lepădat si dumnezau mi’ martor ce spaima am tras…”
A treacut prin multe spaime ,draga mea mama, n-am prea fost cuminte…Când am crescut suficient, aveam patru/cinci ani, in zilele de vara, după masa, mama mă trimitea la borcut, un izvor amenajat langa moara, la o răspântie de ape si drumuri, unde-si aveau casa ţiganii cărămidari. Mă urmarea cum cobor dealul pe cărare si-mi striga :
„ Sa vii repede sa nu se întunece …nu sta sa te-nholbi la moara si la ţigani si ai grija sa nu spargi olu’. „
Ajunsa la borcut, lăsam olul langa izvor si mă duceam la moara, uitam de timp urmărind-o pe lelea Ioana morăriţa care-si nota intr-un caiet soios cu creion chimic fiecare sac cu faina. O rugam sa-mi spună povestea fainii. Morarita după ce golea grăuntele din saci intr-o lada de lemn trapezoidala care alimenta moara, îmi explica fiecare etapa pe care o urmează bobul de mălai pana devine faina. Îmi plăcea mirosul si zgomotul morii, scrâşnetul bobului zdrobit de pietrele puse-n mişcare de forţa apei. Mi se părea un întreg univers moara. Când lelea Ioana credea ca am stat destul si mama o fi îngrijorata mă trimitea acasă spunându-mi ca si mâine este o zi in care sa desluşesc glasul morii. Degeaba o rugam sa mă lase sa mai stau , nu o îndupleca nimic din ce i-as fi spus, trebuia sa plec ca sa pot reveni a doua zi. Mi se părea ca-i prea devreme sa merg acasă asa ca treceam puntea la cărămidari, ocoleam gropile cu var si urmăream tiganusii cum frământa lutul galben cu picioarele goale. Abia aşteptam sa-l aud pe Bogdan ,ţiganu' al batran, cum mă-ndeamnă sa-i ajut daca tot am venit daca vreau sa asist la clădirea cuptorului unde ardeau cărămida. Alături de ţigani n-aveam grija timpului scurs si uitam de spaimele mamei, pana când se întuneca si-i auzeam vocea spunând morăriţei langa punte: „ Ce sa mă fac cu ea, scoate sufletu’ din mine, vedea-o-ar norocu’ ca-i tare neastâmpărata! … când zici c’o plecat? Ce bătaie-i trag sa tina minte alta data!!! „
Vorbea tare-nadins, ştia unde sunt si ca aud. Când mă zarea se ducea la izvor, umplea olul cu borcut, intrând in vorba cu cine se nimerea a fi, aşteptându-mă. Apăream spăsita, murdara , plina de praful de faina si cu picioarele înglodate de lutul frământat, pentru mama nu avea importanta... aveam ochii scânteietori. Mă privea cu drag si ca un ritual, începea povestea cu venirea pe lume.
După ce-am mai crescut, am descoperit alte miracole. Toamna la fiecare poarta se meliţa inul si cânepa si trebuia sa aflu povestea „inului si cânepii” si o ascultam cu plăcere, începând de la semănatul din primăvara pana ce ajunge fuior, apoi fir si-n final pânza. Pânza ce primăvara va fi întinsa pe coline la albit. Întârziam mereu. Când ajungeam acasă mama mă inteba: „ Ai zinit? …(razand) ai fi buna de trimis după moarte. Amu când trebe, nu te păzeşti(grabesti) , numai când te-am născut n-ai avut răbdare…”
Odată cu anii am desluşit miracol după miracol, rânduiala si rostul lucrurilor, cătunul nu mai avea povesti de descoperit , a venit vremea si-am plecat la oraş sa descopăr alte mistere si intelesuri. Scoala, serviciul, viata… aşa ca-n viata, m-am strămutat. Au fost ani când cunoşteam drumul spre acolo, acum s-a pierdut si-mi e atât de dor. Mi-a rămas doar amintirea si doua cruci pe dealul Corost in Valea Sasului.


p.s. multumesc abbibal! m-ai facut sa-mi amintesc de vremi insorite...

rolia