Dacă cineva crede că doar atunci când am fost mic am fost de pomină se înşală. Ceea ce vă povestesc acum, sunt întâmplări reale, pe care le-am trăit de la 25 la ... şi… de ani, pe care nu le voi relata în ordine cronologică, ci aşa cum îmi vin în minte, de-a valma, folosând cuvinte de tăte zâlele.
De la bun început trăbă să zâc că am o tehnică la căzut de tătă comédia. Când lunec nu mă sâlesc să mai stau pe chicioare, ci-mi dau drumu ca o balegă, sau altfel zâs, ca ghibolu în tină. Numa că nu mă împrăştii. Ş-apăi la lunjimea me, când ni să crăcănează chicioarele în aer şi ni să deşiră mânile de parcă mi-aş lua zboru, să te ţâi. Dau câte-o bufnitură, de regulă pe spate, de să cutrămură şi casele din jurul neu. Da, să-i mulţămesc lu Dumnezău, că până acum, nu ni-o crepat bostanu să curgă sâmburii din el, că de zdruncinat s-o zdruncinat destule ori de limba ni-o muşcam; dar nici mădularele nu ni s-or hântuit.
D-apăi o fost o vreme când pe lângă lunjime avem şi grosâme. Când mă căntărem atunci, să îndoié acu căntarului la peste 130 kile, că mare era huiduma. Pe vremea aceea lucram la chefere. Într-o iarnă, pe când merém io ţanţoş printră lume multă pe peronu gării, numa ce alunec pe zăpada bătătorită şi, în felu meu, dădui o trântitură că tăţi din juru meu s-or spăriat. Da nici lobdă să hi fost. Cum căzui pe spate, am şi sărit în chicioare. Năroc de la Dumnezău că n-o fost nime pre aproape de mine, că eu de păţât n-am păţât ninic, da alţî nu ştiu cum s-or hi descurcat atunci.
*
Altă iarnă merém prin parcu din Cetate. Era polei, de nici oglindă să fi fost. Am mers eu prin iarbă cât am mers, da se făcu o cruce de poteci, iar potecile erau de mozaic lustruit.
Tăte or fost bune până când am ajuns în inima crucii. Acolo s-o desprins o bucată de gheaţă şi s-o lichit de păpucu meu. Când am pus chicioru pe gheaţa mare, am şi fost în aer cu cracii-n sus şi mânile răşchirate. În mâna stângă ducem o jantă diplomat, botezată de Cornelia „cufăru“. La aterizare am lăsat „cufăru“ din mână, apoi m-am ridicat de pe spate şi am şezut uitându-mă cu jele la cufăru meu cum îşi continua drumu cale de vro zăce metri pe unde era gheaţa mai lucioasă. După aterizare nu ştiem ce s-o zgâlţâit măi tare-n mine: şchinarea ori rărunchii. Da ni-o prins bine acea bufnitură că ni s-or mai aşezat oasăle pe şchinare.
Nu după mult timp, părăsind trotuarul Casei de cultură şi intrând pe stradă să-mi continui drumul, pe lângă arhive am prins o mică dâlmă şi dus am fost. Zgomotul pe care l-am făcut o fost aşe de „mic şi neînsămnat“ că ofiţărul de serviciu di la Arhive o işit să vadă ce s-o petrecut pe uliţă. Era zua în aniaza mare.
*
Cu altă ocazie, mergeam spre casă cu un brad în mână. Povesteam cu mama şi Cornelia. Cum bradul era mare şi destul de greu, iar pe jos era zăpadă bătătorită şi alunecoasă, am luat bradul pe umăr. Cornelia a început să facă glume cum mi-ar sta să cad cu bradu-n spate. Dar când am ajuns în dreptul foişorului de pază de la arhive, dădu-i o căzătură de şi santinela s-o spăriat. Dar cel mai mult s-a amuzat Cornelia de cum arătam, cu bradul peste mine. Când m-am ridicat printre crengile bradului cântând lălăit şi văicărit: „O, brad frumos, O, brad frumos! Cu cetina pe capul meu, Ce brad frumos, Ce brad frumos! Cu cetina tot verde“, făcui un pas greşit şi măi căzui odată. Să nu rup bradu, după o tumbă, mă lunjii lângă el.