Cand un caine se uita plostit in fata unei zile ploioase incercand sa gaseasca un colt calduros unde sa doarma, Ester era deja in pat. Plapuma se revarsa peste patul din lemn masiv de culoarea mahonului. Dormea ca o regina impinsa de copilarie prin toate rasfatarile materialelor fine. Genele lungi dadura sa se inchida cand cuprinsa de o lentoare muzicala incepu sa-si cante singura un cantec de leagan, invatat inca de mica de la dadaca ei. Sunetele rasunau prin incapere si faceau inconjorul camerei, invaluind lucrurile intr-un cantec soptit.
Era o noapte ploioasa cu picuri mici si reci udand strazile, imbiband praful si formand un fel de noroi caldut ca dupa zilele de seceta. In strada se auzeau pasii inceti si miscatori de umbre mici prin prisma felinarelor ce luminau orasul. Omul era udat aproape pana la piele, dar nu se grabea, vroia sa ajunga insa mai repede cu inima svacnita de emotie spre iubita sa, care probabil era deja in pat si dormea. Sau poate il astepta cu lumina aprinsa citind un roman la moda. Sau poate era incruntata de vreo viziune intunecata si il astepta tragand nervoasa dintr-o tigara ce rasuna prin fumul ei intreagul abur al supararii. Se oprii o clipa sa priveasca cainii vagabonzi cum se ascundeau prin dughene cu urechile plostite, cand in apropierea casei auzi un murmur, ceva ca un cantec de mult asurzit prin incaperile memoriei. Parca il striga ceva de dincolo, ceva dintr-o departare demult inchistata pe sub ceturile copilariei.
Cu fiecare pas parca mergea inapoi spre inceputurile existentei lui, cum anii incepeau sa-i intinereasca prin corp, cum carnea lui se restabili spre alte sensibilitati, cum norii se risipeau iar in aer era un alt miros. Respira parca ceva din surpriza, din descoperire, se regasea pe sine mai mic, mai inocent dar infinit mai proaspat. Aceasta viziune il imbata cu bratele sale pana ce ametii cu totul si trupul i se sfarsise si pasii lui incepeau sa patrunda drumul inspre moarte, pasea cu picioarele istovite, ude si arzande de dureri. Se oprii dar lacrimile lui il dusera inainte, inaintau spre dureri, spre dezolari, spre singuratate.
Cand deschise usa casei sale, se prabusi peste prag si cazu intr-un lesin ametitor. Apoi incepu sa perceapa acelasi murmur, un murmur ca acela ce-l aduse inapoi spre inceputuri, spre copilarie. Narile incepeau iarasi sa adulmece acelasi miros, mainile incepeau iarasi sa svacneasca, muschii incepeau sa tresalte prin fiinta lui si o noua energie ii cuprinse din nou trupul. Se simtii renascut, cand dupa o zi ce se sfarsea in noapte, se aseza in pat langa iubita sa, care istovita de acelasi cantec incepu sa moara.
Norii intregi se risipira, luna incepea sa domneasca singura pe cer, incepea sa incalzeasca si sa ocroteasca fiintele de pe pamant. Cainele incepea sa dea din coada si sa urle, cand Ester lasa cantecul sa se evapore de pe lucruri si sunetul se intoarse in coardele ei vocale. Adormind in cele din urma, se hotari ca maine dimineata sa dea de mancare cainelui ce urla in noapte.