Douăzeci de grade.
Cerul de ciment prevesteşte o ploaie lungă. Aprind o ţigară şi privesc cum fumul cenuşiu-albăstrui începe să prindă forme bucălate, diforme în aerul surd şi greu. Minunat. O foaie de hârtie, ceva ziare de câteva zile, un pachet de ţigări, care-i cam pe terminate şi o ceaşcă neagră de cafea… ce pot să vreau mai mult?
Multe, dar nu acum. Acum prefer să-mi aduc aminte de ultimele 25 de minute, de oamenii anoşti şi posaci ce se perindă pe sub sânul de ciment al blocului, fără să fie în stare să se oprească cel puţin o clipă să privească minunăţia sumbră a cerului. Cele mai frumoase minuni nu se văd decât pe coada ochiului. Poate de aia şi sunt asa frumoase…
Privesc din nou pe geam, după ce mi-am împins brut faţa prin voalul de fum de ţigară, spărgându-l în mii de cioburi şi încercând să avertizez roiul mişunător de picioare ce răpăie dinjos. ATENŢIE! CAD CIOBURI DE FUM!
Stupid, de-a dreptul.
Lacrimi fine de apă încep să şiroiască peste buclele de respir din atmosferă, spălând fiecare pumn de oxigen, apoi străpungându-i pe cei de mai jos asemeni săgeţilor. Cei de sus, presupun, vor coborî şi ei, apoi vor fi străpunşi la rândul lor.
Purificarea cere pedeapsă.
Pedeapsa nu există… apare răzleţ, se simte, apoi pleacă, lăsând alţi pumni de oxigen spălaţi, străpunşi. Vreau să văd cum sângerează fiecare, cum îşi contopesc glasul de durere cu aroma văratică a ploii, cu praful învins şi cu învingătorii cei din praf.
Poate că profeţia nu merge într-atât de departe. Poate că departele se apropie, sfidând imaginea, lăsând-o clară, ascunzând abisul, neantul în spatele unei clipe următoare.
Firele negricioase de paşi din cadenţa de dinjos încep să se subţieze, până mai rămân doar cateva puncte, asemeni unor pete de cerneală căzute din stiloul unui elev plictisit.
Şi totuşi…
Totuşi cineva se opreşte, presărându-şi petele singuratice prin băltoaca de praf şi ciment şi privind către cer.
O copilă întunecată.
Cerul e la fel de veştejit cum era înainte, însă, odată ce omul ridică mâna, pumnii de oxigen încep să-si dea secundele la o parte şi să-şi dezvaluie fulgerăturile sângerânde. Chiar sângerează! Iar apa spală şiroiul copilăresc de sânge din buclele de răsuflări. Fiecare răsuflăm timp, secunda ce urmează a fi sacrificată, pierdută în eternitatea unei clipe.
Fata începe să sângereze şi ea, împroşcându-şi tricoul, coturându-şi sânii şi coapsele cu sângele ce i se scurge din nas.

Aş vrea să o întreb cum se simte un respir ce moare încolăcit în cadavrele purificate ale celorlalte respiruri, într-o polaie de vară.