De ce scriu? Pentru ca doar asa mai pot zbura. Pentru ca e singura si ultima speranta sa mai fiu cine am fost si am refuzat sa mai fiu. Pentru ca e un drog care imi aduce pentru o clipa iluzia fericirii.

Umplu randuri intregi de cuvinte inzorzonate in culori si forme de carnaval pentru ca realitatea e inca prea dura si clara pentru sufletul meu. Poate candva voi reusi sa cobor din metafore si sa fac primul pas in viata mea.
Sunt bolnava de vis, dupa ani de refuzuri si rani adanci pe care mi le-am provocat mie pentru ca nu am indraznit sa dau in altcineva. Mi-am ucis sufletul pentru ca a indraznit sa viseze. Acum il vreau inapoi si delirul cuvantului e singurul mod in care il pot reintalni. Scriu cu nestiinta nepasatoare fata de reguli, logica si inteles pentru ca e singurul mod in care stiu sa scriu. Daca reusesc sa-mi fac inteles drumul, voi fi de mii de ori mai bogata prin lipsa singuratatii, daca nu, imi ramane siguratatea, mai dulce si mai blanda cu mine ca niciodata.