Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Portiţa


de zareh ara la: 23/06/2004 04:13:00
modificat la: 24/06/2004 11:27:02
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
L-am cunoscut pe Ion Ionescu la Gura Portiţei. Abia ajunsesem de două zile, cu prietenii, în locul acela uitat de lume, când l-am văzut pentru prima oară, La Ivan. Acesta era locul nostru de adunare la orele prânzului, atunci când nisipul fierbe sub căldura dogoritoare a soarelui. Situată chiar lângă port, terasa era formată din două măsuţe dreptunghiulare de lemn, aşezate la umbra unei salcii. Acolo stăteam şi jucam cărţi sau pur şi simplu savuram berea rece ascultând muzică şi vorbind. Nea Ivan lipoveanul, şeful terasei, era omul nostru de legătură, atunci când aveam nevoie de gheaţă sau pâine, lucruri greu de găsit „la capătul lumii”, cum îi spuneam noi acelui colţ de pământ.

Tocmai atunci, nea Ivan era dus după marfă în Jurilovca, iar noi priveam cu teamă la rezerva de beri a terasei, ce scădea văzând cu ochii. Eram sfârşiţi de căldură şi nici unul nu îndrăznea să deschidă vreun subiect de bârfă. Cumpărasem nişte seminţe, pe care le spărgeam cu lehamite între dinţi şi, din când în când, alungam muştele ce se lipeau de noi, mai ceva ca nişte meduze.
- Da..., spuse Gigantu într-un târziu, punând capul pe masă epuizat.
Era cel mai bun prieten al Andrei. Fuseseră colegi de clasă în liceu, apoi doi ani de facultate, până ce matahala de doi metri se încurcă cu o florăreasă şi se apucă de yoga, abandonând şcoala. Acum era nudist şi ţinta preferată a ironiilor noastre pe plajă.
În acea zi, siesta noastră de prânz a fost curmată de apariţia unui grup de vechi prieteni din Cluj. Nu ne mai văzuserăm cu ei de un an de zile, tot din excursia la Portiţa. Tocmai traversaseră lacul Goloviţa şi se îndreptau spre terasă cântând şi chiuind. După ce i-am ajutat să care bagajele până la mese, ne-am apucat de povestit.
- Am onoarea să vi-l prezint pe Ion Ionescu, luă cuvântul unul din clujeni. L-am pescuit din port, de la Jurilovca. Stătea pe malul lacului şi privea în zare.
- Ion Ionescu... de la Brad? întrebă ironic Gigantu, şi începu să râdă, ţinându-se cu mâinile de burtă, precum Moş Crăciun din filmele americane.
- Vă rog să-l scuzaţi pe Gigantu, domnule Ionescu, am intervenit eu. Aşa e el... mai lipsit de politeţe.
- Nici o problemă, vorbi noul nostru prieten. Spuneţi-mi Ion.
Înalt, cu barbă mare şi o bandană verde pe cap, Ion purta la gât un medalion rotund, de argint. Zâmbi la gluma Gigantului şi se aşeză lângă mine. Se dezbrăcă de tricoul pe care îl purta, lăsând să i se descopere pe umărul stâng o cicatrice.
- E semn din naştere, se fâstâci el, privindu-ne cum ne holbam la tăietura sa de pe umăr.
- Am şi eu semn din naştere, tresări Andra. Priveşte!
Şi îi arătă, noului nostru prieten, lobul crestat al urechii ei drepte.
- Eu n-am nici un semn din naştere, răcni deodată Gigantu. Hai mai bine să bem o bere în sănătarea noilor veniţi.
Am ridicat cu toţii sticlele în aer şi am dat noroc. O rază de soare trecu prin salcie orbindu-mă. Când am redeschis ochii, l-am privit pe Ion. Pentru o fracţiune de secundă am avut senzaţia că în loc de privirea sa adâncă şi faţa suptă, am zărit, perfect, conturul unui craniu. M-am scuturat instinctiv, în timp ce el mă privea atent, fix, în ochi. Apoi, parcă ignorându-i pe toţi ceilalţi din jur, mă întrebă:
- Eşti student?
- Da, i-am răspuns. La filosofie.
- Am simţit acest lucru la tine, chiar adineaori. Eu am fost profesor de logică la Universitate, în Bucureşti, până nu cu mulţi ani în urmă. Am scris şi o carte despre cunoaşterea legilor fundamentale ale aritmeticii prin mijloace exclusiv logice.
L-am privit uimit. Nu auzisem de vreun fost profesor Ion Ionescu, care să fi predat la noi, la catedra de Filosofie Teoretică şi, de asemenea, cartea sa îmi era necunoscută. Citisem un asemenea tratat elaborat de Frege, nicidecum de omul de lângă mine, căruia nu i-aş fi dat mai mult de treizeci şi cinci de ani. Probabil ajunsese de foarte tânăr profesor universitar.
- Şi atunci... de ce nu mai activezi ca profesor? l-am întrebat.
Însă Ion păru că nu a auzit întrebarea mea şi îşi fixă privirea asupra Andrei, gest care mă irită. Atunci am luat hotărârea de a nu-l mai întreba nimic personal. Oricum nu mă interesa, chiar dacă ceva din acest om mă atrăgea, iar deschiderea subiectului „facultatea de filosofie” îmi repugna, tocmai acolo, în locul acela departe de existenţa mea de zi cu zi.
- Indiscutabil un tip fascinant acest Ion Ionescu, îmi spuse Andra, în timp ce ne îndepărtam de terasă, iar eu nu puteam nega acest lucru.
Odată ajunşi la corturi, acesta se arătă imediat gata să ajute pe oricine şi îl priveam venind dinspre port încărcat de bagaje, având o sclipire anormală în ochi. În anumite momente, privirea sa îmi inspira teamă, cu toate că abia îl cunoscusem şi mai mult ca sigur aveam să aflu multe despre el. Îşi instală cortul de partea cealaltă a ţânţărarului, alături de clujeni. Era în formă de igluu, micuţ şi argintiu. Şi-l aranjă meticulos, iar în faţa lui înfipse două făclii, de care legase fermoarul de la intrare. „Într-adevăr... un tip indiscutabil fascinant” am gândit eu, repetând cuvintele Andrei, şi m-am întins pe pătură la soare.




Ţin minte şi acum seara aceea fără lună, când am zărit pentru prima oară marea fosforescentă. Ne-am dezbrăcat cu toţii în pielea goală şi am început să alergăm spre apă, urlând cât ne ţineau puterile. Imediat însă, urletul nostru de atac se transformă în ţipăt de uimire, înotând prin lumină. Aveam cu toţii senzaţia că o parte din stele căzuseră în mare.
- Iată ochii lui Dumnezeu, izbucni Ion euforic, înălţând braţele în aer.
Peste câteva minute se aşternu tăcerea. Dinspre plajă se puteau zări, ici colo, făclii aprinse de-a lungul malului, până spre golf. Eram impresionaţi de jocul dintre lumină şi întuneric. Pluteam, mişcându-ne braţele încet, cu sfială. Apoi am înotat în larg, scufundându-ne unul câte unul. Spre adâncul mării, lumina devenea tot mai puternică. „Capătul nu poate fi departe... nu ne-am depărtat atât de mult de mal”, gândeam şi coboram, atras ca de un magnet. Şi într-adevăr, era acolo, strălucind, tărâmul întins, aurit. Am privit în jur şi am înţeles că eram singurul care reuşise. Am păşit cu teamă pe pământul acela sfânt şi am zărit, aproape de mine, un altar, iar puţin mai departe o statuie de marmură ce mă privea cu ochi de foc. M-am apropiat şi din spatele altarului au apărut trei femei acoperite cu un voal negru, brodat cu pietre preţioase, călare pe trei cai albi. M-au fixat cu ochii lor argintii. Una dintre ele şi-a întins braţul spre mine.
- Te aşteptam... aceasta este cheia!
Am luat darul fiinţei aceleia reci, de gheaţă, şi am îngenuncheat. Nu ştiu de ce... a fost un act instinctiv, aşa am simţit atunci. Pe drumul de întoarcere, m-am tot gândit la acel tărâm strălucitor, la ochii acelor femei, la ceea ce primisem. Când am ieşit la suprafaţa mării, am privit uluit în larg. Răsărea luna. Într-o mişcare de undă, raza emanată mângâie marea şi stinse milioanele de stele marine, lăsând în urma ei, calea deschisă spre astru. Pe mal, prietenii mei aprinseseră deja focurile.
- Dar muzica? Unde e muzica? strigă Gigantu şi, răscolind prin rucsacul lui, scoase casetofonul.
Lemnele şi vreascurile le procurasem în acea după-amiază de la nea Ivan, în schimbul unei sticle de vodcă. Clujenii veniseră cu slană, iar eu şi Andra aveam palincă, de la bunica mea din Timişoara.
- Ce ai făcut atâta în apă? Ai adormit acolo? mă repezi Andra.
Apoi zări cheia, legată de lanţul meu de la gât.
- Pe asta unde ai mai găsit-o?
- Aici, pe mal, i-am răspuns încurcat şi am intrat în cort să mă schimb.




În jurul focurilor am petrecut în aşteptarea răsăritului de soare. Ţânţarii dispăruseră fără urmă, iar vântul începea să bată din ce în ce mai puternic. Spre dimineaţă, câţi mai rămăsesem, ne-am aşezat pe nisipul umed, ghemuiţi unii în alţii. Ascultam muzică şi priveam tăcuţi în largul mării.
Ion era agitat. Îl tot urmăream cum se plimba de-a lungul malului, cu ochii încremeniţi spre cer, mormăind ceva, numai de el ştiut. Din când în când lăsa privirea în jos, abătut. Părea nefericit. Într-un târziu, m-am ridicat şi m-am apropiat de el.
- Ai mai văzut asemenea mare, ca în noaptea asta?
Se opri îngândurat. Avea chipul obosit, iar părul parcă îi mai încărunţise. Privi ceasul de la mână şi se îndreptă lent spre cortul său.
- E mult de atunci, răspunse cu greu. Şi tot aici eram, la Gura Portiţei.
Andra adormise cu capul pe nisip. Gigantu sforăia pe undeva, aproape de malul mării. Ceilalţi aţipiseră împrăştiaţi pe plajă, în saci de dormit. Rămăsesem singurul treaz, dar încet, şi pe mine mă luase somnul. Am oprit casetofonul şi am trezit-o pe Andra.
- Hai să mai stăm o clipă împreună, îmi spuse somnoroasă.
M-am aşezat lângă ea şi am luat-o în braţe.
- A fost o noapte superbă, îmi şopti. Îţi mulţumesc.
Mă sărută lung, de parcă ar fi dorit să-mi fure toată suflarea, se ridică şi se îndreptă adormită spre cort.
Fusese într-adevăr o noapte de vis. Fenomenul apariţiei mării fosforescente, despre care se spunea că apare odată la cincizeci de ani şi doar în serile fără de lună, călătoria mea spre adâncul mării, ochii acelor femei şi darul lor, pe care îl priveam acum atârnat la gâtul meu, toate acestea mă răscoliseră. Dar nu visasem. Cheia aurită reprezenta dovada acestor fantastice întâmplări prin care trecusem. Venisem la Portiţa obosit, aşa cum obişnuiam de câţiva ani, pentru a mă reface în vederea noului an de facutate ce urma, din cauza căruia eram agitat şi stresat. Mă gândeam la soarta mea, la viitorul meu de care nu eram deloc sigur. Priveam plaja cufundată în linişte şi doream veşnicie clipei, o împietrire acolo, la marginea mării.
Deodată însă m-am auzit strigat. M-am întors şi l-am zărit pe Ion în faţa cortului său.
- Vino, te rog. Am să-ţi arăt ceva.
Şi dispăru înăuntru.
M-am apropiat şi am intrat. Mă aflam într-un tunel adânc, cu tavan înalt şi pereţi argintii. Din metru în metru, sfeşnice aprinse, de o parte şi de alta a zidului, luminau încăperea. Am înaintat de-a lungul acelei săli, parcă fără de sfârşit, privind fascinat ornamentele de marmură ale zidurilor.
- Sunt în total optzeci şi unu aprinse, se auzi o voce din întunericul ce se deschidea în faţa mea.
Întâi apăru o siluetă, apoi Ion, albit, îmbătrânit.
- Încă mai sunt până la capăt. Noi nu ştim când va fi sfârşitul. Acum trebuie să-mi dai cheia...
Mi-am scos darul de pe lanţ şi i l-am oferit. Ion, tremurând, l-a introdus într-un orificiu, sub un sfeşnic. Rotind spre dreapta, acesta din urmă se aprinse. De cealaltă parte a zidului, apăru o pânză albă, asemănătoare celor din sălile de cinematograf.
- Priveşte, îmi spuse.
Şi-atunci, prin faţa ochilor, am văzut desfăşurat într-o clipă, viitorul meu: cum am terminat facultatea, cum m-am căsătorit cu Andra, cum am devenit profesor de filosofie, cum mi s-au născut copiii şi cum au crescut, cum mi-am îngropat părinţii, câţiva prieteni şi pe Andra, cum am fost îngropat chiar eu.
Uimit, fără a mai avea puterea de a rosti o vorbă, l-am privit pe Ion.
- Nu credeai când ţi-am povestit despre mine, începu el. Acela era viitorul meu şi chiar m-am îndoit de tine ceva timp. Dar am simţit că m-ai recunoscut. Cu ochii tăi de sticlă mi-ai zărit adevăratul chip, încă de atunci, de la terasă. Într-adevăr, trebuia să fiu mort demult. De când te aştept... Ştiam că am să te găsesc aici, la Gura Portiţei, în noaptea aceasta fără lună, în timpul mării fosforescente. Când ai ieşit din apă, cu darul fecioarelor lunii la gât, am înţeles că pentru mine, rolul, s-a sfârşit. Acum eşti dincolo de Poartă. Te pregăteşti să fii al optzeci şi treilea de la marele potop. Vei fi nemuritor pentru cincizeci de ani. Vei fi un vestitor, un înger pe pământ. Ai fost ales să porţi menirea sfântă mai departe...
Şi în timp ce-mi vorbea, Ion se descompunea încet, până când, din el nu mai rămăseseră decât câteva fărâme de praf. Le-am cules şi le-am adăugat Celorlaltor din medalionul meu rotund, de argint. Am privit cu teamă spre afară, din interiorul acelui tunel, şi am ieşit. Luna apusese demult, iar soarele începuse deja să ardă puternic. Mă îndreptam lent spre ţânţărar, când Andra m-a zărit şi s-a apropiat de mine.
- Bună dimineaţa! Ai dormit cam mult... domnule Ionescu. E deja ora prânzului. Hai să-ţi dau o cafea, înainte de a merge La Ivan.
Am privit-o ca prin ceaţă şi m-am aşezat cu greu pe un scaun. Aerul cald, aproape mă sufoca şi eram ameţit. Mă dureau ochii, trupul mi-l simţeam slăbit. Pentru o clipă, mi-am acoperit chipul cu un prosop. „Poate fi adevărat?” am gândit.
- Şi ce crezi că simbolizează cicatricea ta? mă întrebă Andra, în timp ce îmi turna cafeaua.
Ca trezit dintr-un coşmar, m-am uitat pe umărul meu stâng şi am observat semnul. Am rămas nemişcat, încercând să-mi adun gândurile.
- Iubitul dumneavoastră, filosoful, pe unde este? Aş dori să-i vorbesc.
Andra mă privi mirată şi încurcată.
- Care iubit? Am venit singură la Portiţa. Nu mai ţii minte?
Apoi, revenind la privirea ei dintotdeauna...
- Îţi place cafeaua mea?
Dar nu mai aşteptă nici un răspuns. Luă prosopul de lângă mine şi fugi spre mare. Se aruncă în valuri, înotând alături de ceilalţi prieteni de-ai ei. Am privit-o îndelung, cu un zâmbet amar. Toate amintirile legate de ea mă năpădiseră dintr-o dată.
- E foarte bună. Mulţumesc!




PS:
Toate acestea mi le-a povestit Ion Ionescu, la Gura Portiţei. L-am ascultat înmărmurit. S-a descompus încet, până ce din el n-au mai rămas decât câteva fărâme de praf. Le-am cules şi le-am adăugat Celorlaltor, în medalionul meu rotund, de argint. M-am tot întrebat însă, de atunci... cât mai este oare până la capăt?
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...