Întodeauna prima tragedie o trăieşti când încă nu ştii ce e aia şi cu ce se mănâncă. Când încă nu ai dat cu capul de viaţa şi de asta te simţi mai puternic decât ea. Când nu ştii nimic, totul e incredibil de uşor. Nici o şansă să te prinzi că I.Q.-ul tău nu o să te ajute niciodată să descifrezi texte în sancscrită, înainte să dai nas în nas cu abecedarul. Şi asta pe de o parte e bine. În acel moment din viaţă ar fi probabil o dezamagire cumplită şi un pas sigur spre dislexie.
Drama este prăbuşirea unui întreg. În jurul tău. Sau în tine. Şi viaţa e făcută dintr-un şir de drame tot mai mărunte. Şi o singură tragedie. Prima. Niciodată nu există a doua. Aşa cum nu poţi mânca mai mult de un singur ou pe stomacul gol. Aşa cum nu-ţi poti pierde de două ori virginitatea. Sau viaţa. Tragedia este primul întreg care se dărâmă. Şi odată cu el iluzia invincibilităţii. A fericirii. E momentul când viaţa, pe care până atunci, din inconştienţă, o dominai, se prăbuşeşte peste tine, devine un munte de sub care vei reuşi, poate, să ieşi la lumină dar pe care nu vei reuşi să-l escaladezi niciodată. Şi tocmai asta e tragedia. Şi tocmai de asta este irepetabilă. După 50 de ani sau, poate, după unu sau doi, te uiţi înapoi la momentul acela când erai neputincios pentru prima oară, când te-ai ascuns în pat pe întuneric, în spatele uşii bine închise, de mama, de tata, de oricine ar fi putut să te vadă, de viaţă şi ai plâns o noapte întreagă în pernă, te uiţi la tragedia vieţii tale şi râzi. Şi în comparaţie cu fiţele şefului, cu banii de care trebuie sa faci rost pentru următoarea rată la maşină sau cu hernia de disc iminentă ţi se pare mai nimic. Te gandeşti cel mult cât de fericit erai pe atunci.
Şi totuşi aceea a fost tragedia vieţii tale. Şi în sufletul tău, fie că vrei sau nu, fiecare dramă, fiecare amintire, fiecare iubire pierdută, fiecare zi de toamă prea rece când frigul se strecoară în toate lucrurile, în toate gândurile şi eşti prea singur, fiecare işi are mormântul ei. Se adună zeci de pietre, de cruci, de coroane şi flori putrede, sute de viermi, de frunze, de ploi. Pe la unele morminte nu te-ai obosit sa treci niciodată. Nici nu mai ştii că există. Cel putin la unul mergi zilnic, plângi, te rogi, iţi doreşti mai mult decât orice să faci din resturile îngropate acolo întregul care a fost cândva. Sunt zeci, poate sute de drame îngropate în tine. Dar nici o tragedie. Pentru că tragedia este cimintirul lor. Este clipa în care acesta a luat fiinţă în tine, fără să bagi măcar de seamă, odată cu mormântul primului întreg sfărâmat. Şi a rămas acolo.
Ştii, de asta, mi-e frică de cioburi. Se adună. Uneori, dor prea tare. De asta am nevoie de ceva care să dureze o viaţă. Dragoste, poate. Uneori, cioburile taie. Curge sânge. Atunci fug, încerc să scap de încă un mormânt, să le las uitate în urmă. Fug şi sângele mă hăituieşte, negru şi mut. Picatură cu picatură se târăşte dupa mine. Şi de fiecare dată mă ajunge. Picatură cu picatură se scurge drumul între mine şi cioburi, între mine şi uitare. Când mă opresc se adună în jurul meu şi aşteaptă. Întunecat şi tăcut. De fiecare dată sunt prea mulţi morţi în mine, mă apasă prea tare, îmi lasă mie prea puţin şi fiecare mormânt aş vrea să fie ultimul. Dar ştiu că nu va fi aşa.
Partea bună e că nu există decât o singură tragedie. Iar aceea nu mai ştiu când a fost. Probabil, dacă mi-aş aminti aş râde. Chiar...tu mai ţii minte? Şi nu există decât o singură comedie. Eu. Pe care o joacă viaţa. De asta nu râd niciodată.
Poate nu ne vom cunoaşte niciodată, poate după ce citeşti iţi vei lua în primire rolul de dramă măruntă în viaţa mea sau invers. Poate ai fost deja una şi crezi că acum scriu special pentru tine...Crede ce vrei. Oricum eşti bine venit. Şi vei ajunge să ai la un moment dat măcar o piatră. Undeva în mine. Posibil şi o floare. Nişte lacrimi. Deşi, asta nu promit. Depinde de tine. Şi nişte viermi. Şi o ploaie în care am să mă gândesc puţin la tine. E tot ce pot să iţi ofer. Înţeleg dacă te dezamăgeşte dar...nu sunt decât un cimintir. În care mă îngrop în fiecare zi. Altfel.