Curând sosi şi trenul aşteptat de toată lumea şi oamenii, cu mic cu mare se năpustiră înăuntru. Trenul se umplu repede, iar câţiva nenorocoşi rămaseră pe peron neputând intra. Eu însă am reuşit să mă strecor, înghesuindu-mă cu greu între o femeie grasă ce ducea un geamantan mare ce mirosea dubios şi un bătrân îmbrăcat ţărăneşte, ce nu avea la el decât un ciomag ros la ambele capete.
Mergând greu trenul ne-a dus până la Chişinău. Am trecut astfel prin zonele în care armata română luptase cu Uniunea Sovietică. Văi şi câmpuri întregi erau acoperite de găuri lăsate de bombe iar din loc în loc vedeai zăcând corpuri neînsufleţite ale soldaţilor. Doar privindu-le nu-ţi puteai da seama dacă erau nemţi, ruşi sau români. Toate arătau la fel, pe jumătate sfârtecate şi acoperite complet cu noroi; de parca de la luptele care se dăduseră acolo ar fi trecut veacuri întregi, furând din cadavrele aruncate orice urmă care ar fi sugerat că ar fi fost vii cândva. De la geamuri oamenii priveau îngroziţi imaginile dezolante. Cei bătrâni îşi aminteau marele razboi ce avusese loc cu 30 de ani în urmă şi începeau să rememoreze istorii de arme. Cei tineri care nu văzuseră niciodată aşa ceva preferau să tacă, pregătindu-se pentru vremea lor.
Încet încet, oamenii realizau că războiul nu e o joacă.

La Chişinău puhoiul de oameni care venise cu trenul s-a făcut nevăzut în câteva minute. De parcă nici nu fuseseră au fugit toţi la treburile lor lăsându-mă singur pe peron. Eu nu ma grăbeam. Satul meu era aproape. Tot ce trebuia să fac era să mă aşez în fund pe marginea drumului şi să aştept pe cineva dispus să mă ia cu căruţa.
Cât am stat şi am aşteptat am avut timp să privesc feţele oamenilor ce treceau. Arătau cumva posomorâţi. Nu puteam spune cu siguranţă dacă erau supăraţi dar păreau în mod cert îngânduraţi.
În cele din urmă veni la mine un poliţist slab şi cu mustaţa căruntă să mă întrebe ce căutam acolo.
-Aştept pe cineva să mă ia şi să mă ducă în satul meu.
-Trebuie să vină cineva anume sau aştepţi să treacă cineva?
-Aştept să treacă cineva.
-Atunci mai bine ţi-ai vedea de drum. Unde stai?
-În Chietroasele.
-Aha. Ia-o pe jos. Ruşii au luat toţi caii şi boii de la căruţele oamenilor. Mare minune să mai fi rămas câteva dobitoace cât să însămânţăm câmpul la toamnă. Aşa că mai bine o iei la pas. E aproape. Mai mult de doua zile nu ai cum să faci.
Confiscaseră toate animalele? De ce? Adică na, ma rog, era clar de ce. Dar oamenii ce aveau să facă acum?
-Cum să confişte toate animalele? Pur şi simplu le-au luat şi au plecat?
-Da. Exact aşa. Când au intrat în ţară nemţii şi românii, ruşii au suit tot în camioane şi au şters-o. Acum aşteptăm ajutoare de undeva pentru că e foamete mare pe aici. Chiar şi eu, jandarm angajat la stat, o duc rău. D-apoi ceilalţi...
Da. Dacă până şi un jandarm avea probleme era clar că situaţia nu era tocmai roză.
Am pornit astfel pe jos spre sat. Era cam la 30 de kilometric de Chişinău aşa că nădăjduiam să reuşesc să ajung într-o singură zi.
Plouase însă mult zilele acelea, astfel că drumurile vechi de ţară fuseseră desfundate. Noroiul ajungea de cele mai multe ori până la glezne şi uneori, în zonele unde de obicei se formau bălţi trece chiar de genunchi.
Prima noapte a trebuit să dorm la un om dintr-un sat vecin cu al meu. Îl cunoscusem în copilărie fiind unul dintre puţinii oameni care îl vizitasera pe tata pentru altceva decat pentru coşciuge. Era un fel de văr de-al doilea de-al tatei şi de aceea mă primi cu draga inimă. Îmi făcu patul în casă ca să nu mă mănânce ţânţarii deşi el şi familia sa dormeau afară, după care se scuză că nu mă putea servi cu altceva decât apă. Ruşii luaseră tot şi acum, de câteva zile, aşteptau ajutoarele ce trebuiau să vină din România. Pe lângă cana cu apa mi-a mai putut da numai un fel de borş făcut din urzici trecute. Am înghiţit cu greu câteva urzici după care am mulţumit frumos şi m-am dus la culcare.
A doua zi, înainte de plecare, l-am întrebat dacă ştia ceva de tata.
-Tatăl tău? Numai Dumnezeu mai ştie ceva de omul ala. Nu l-am mai văzut de când a început războiul. Am mai întrebat în dreapta şi în stânga de el dar majoritatea oamenilor au dat din umeri. Unul singur mi-a zis că l-a văzut odată în casă când s-a dus să-i ceară să facă un coşciug. Zicea însă că taică-tu l-a refuzat. Cică nu ar mai face coşciuge. În rest, habar nu am.
I-am mulţumit de informatie şi pentru toate celelalte lucruri după care am plecat la drum. Nu ştiam la ce să mă aştept când aveam să-l găsesc pe tata însă ceva îmi spunea că nu avea să fie de bine.
Când am intrat în sat am înţeles din prima că acolo fuseseră lupte grele. Casele aveau urme de obuze iar pe stradă cratere mair umplute cu apa blocau trecerea; ca o avertizare pentru toţi vizitatorii nepoftiţi. La prima vedere casele păreau pustii însă dacă priveai atent puteai vedea pe la geam oameni ce se uitau afară. De multe ori uşile erau larg deschise, exact ca la casele părăsite însă dinăuntru se auzeau zgomote de copii ce plângeau sau de oameni ce mişunau ca nişte umbre, temându-se parcă să nu le fie deconspirată prezenţa acolo.
Unele case însă erau cu adevărat goale. Mulţi fugiseră lăsând în urmă totul, sperând că atunci când luptele aveau să se termine urmau să se întoarcă şi să o ia de la capăt.