-Ia uite la ala! Pacat ca n-am aparatul foto la indemana.

Privirea ei se indrepta mecanic spre directia indicata de barbatul de la volan.
Umblau pe drumuri de tara de mai bine de-o ora. Sate aproape pustii, case darapanate, ulite desfundate pe care masina le parcurgea zdanganind din toate incheieturile.

Copilul de care se apropiau incet tocmai se retrasese pe marginea drumului. Tragea de coarne ceea ce fusese candva o bicicleta. Acum un fier ruginit pe care inca se mai vedeau urmele de vopsea rosie. Mai avea doar roata din fata, beteaga si aia, fara cauciuc. Copilul se oprise cu ochii tinta la masina care se apropia incet.

Femeia privea toate acestea cu ochii umezi. Iarba prafuita si arsa de soare, casele mici incropite din te miri ce, fara curti, privirea iscoditoare si salbatica care sageta de sub claia de par a micutului ar fi putut intradevar fi reteta perfecta a unei poze de National Geografic.

Dar femeia zambea nostalgic. Cum o fi sa aduni o piatra din albia raului cu speranta ca e cea in care se ascunde caleasca zanei? Sau sa asculti cantecul pasarilor cu convingerea ca asta e modul de-a conversa cu tine si cu speranta ca intr-o buna zi te vei trezi intelegandu-le? Sau sa plimbi de coarne un cadru de bicicleta convins fiind ca acela-i cel mai naravas armasar zburator?

-Puiul mic... sopti ea emotionata

Chiar atunci masina ajunse in dreptul copilului. Amandoi se uitau la el. Si-atunci tancul ridica mana dreapta inchipuind semnul bine cunoscut, cel cu toate degetele stranse mai putin cel mijlociu.

Barbatul izbucni intr-un hohot de ras sanatos. Fiorul rece de pe sira spinarii curma zambetul femeii in ingrijorare si mila pentru micul pui de om. Si-atunci isi dadu seama cat de justificat era gestul lui si zambi trist, fara sa-i ceara barbatului sa opreasca masina.

-Hai ca mi-ai facut ziua! Auzi la ea: puiul mic!...Auzi? Ne oprim sa mancam la Amadeus cand ajungem la Valcea?
-Da, sigur. Mi se va face foame pana atunci cu siguranta, zise femeia inca ingandurata.