Astăzi am vrut să povestesc ceva în gura mare. Dar, pe drum mi se lipise de chelie o p(e)ană mare şi când intrai în cafenea avui un mare gol în scăfârlie. Vrui să cer o cafea, dar cineva mă trase de-o ureche şi-mi şopti de mă surzi, că "aici se ia, nu se cere" şi trecui la hârdăul plin cu zaţ să-mi iau o porţie din el şi să-l amestec cu ce-o fi pentru a scoate un surogat pe care să-l torn în urechea cerată a măgarului mort de-o lună şi ceva, poate trei fără ceva.
Mă-nvârt pe ici şi colo, caut să aflu ceva, dar peste tot, linişte deplină. Fiecare se uită chirâş la mine de parca-ş fi o năpârcă cu-n moţ în frunte. Că cum o fi şi aia, n-am idee că nici năpârca fără moţ nu ştiu cum arată.
Caut scaunul şchip, dar degeaba. Dau cu presupusu c-a fost ţâpat afară de un cafegiu zelos. Nu-i bai. Şed şi-n chicioare că doar nu-s olog.
Mă bag în vorbă ne-ntrebat, dar tot făr de folos. Atunci tac, iau pana din chelie şi încep a scrijela pe tavan. Că loc nu mai am pe pereţi iar la tejghea n-am spor s-ajung.
Intru-n salonul de dans. Nimic nu recunosc, totul e schimbat. Fete mândre, tinerele, cu ortacii lângă ele. Hăjmălăi cât două clăi, cu braţe ca tampoanele (de la tren, nu altele), şi priviri duioase de-ngheaţă şi soarele.
Mă retrag tiptil, pe ... 'napoi de-a-ndăratelea să nu fiu băgat în seamă. Scap şi de-asta, gat cafeiu de beut, dar tot n-am inspiraţie ce să sciu pe ăst răboj.
Nu-i nimica. Frec cu deştiu jegu de pe jos apoi îl şterg pe răboj să se ştie c-am fost şi eu pe-aici.
Sara bună.