domnul richard johnson era, dupa orice standarde, un om fericit. se gandea la acest lucru stand in fotoliul dinspre fereastra si privindu-si noul helipad. "m-a costat o mica avere", isi spuse. dar zambi, stiind ca isi putea permite. era unul din ultimele modele, cele cu acoperis rabatabil cu celule solare. fireste, nu ar fi avut cum sa fie altfel. nu ar fi avut cum tocmai el, regele transporturilor, sa nu foloseasca celulele solare ca sursa de energie pentru orice.

isi aducea aminte cum, in vremea studentiei, isi privea colegii de camera muncind zi si noapte pentru eficientizarea celulelor. "trebuie sa fie o cale sa scoti bani din asta", le tot spunea. "nimic nu se face acum fara un motiv economic." ii admira foarte mult pentru felul in care reuseau sa se detaseze de orice problema cotidiana pentru a se dedica muncii lor, stiintei, cum spuneau. avusese noroc atunci cand fusese repartizat impreuna cu ei, desi se simtea deseori complexat si lasat pe dinafara pentru ca nu intelegea fenomenele acelea complicate. fireste, aceasta stare ii trecea atunci cand isi aducea aminte ca el are parte de toate femeile. exista parti bune si parti rele in a nu fi un geniu.

dupa ce isi terminase studiile avusese ideea. acea sclipire ce urma sa il faca celebru si putred de bogat. combustibilii fosili erau aproape disparuti si deloc rentabili, iar fluxul de masini cumparate era in scadere. societarea se apropia de o criza prevazuta cu zeci de ani inainte. soselele erau supraaglomerate si nu mai faceau fata, iar calea aerului era imposibil de cucerit pentru omul de rand. pana atunci.
intr-o zi, jucandu-se cu o celula solara, observa cat de usoara si de subtire e. si atunci zambi. isi sunase fostii colegi de camera si ii intrebase cum merge treaba, iar acestia aveau un raspuns ce l-a inveselit si mai tare. erau in testele finale.

"am nevoie de trei sute de celule, in acesti parametri", le spuse. "de ce?" - "pentru ca vreau sa le pun pe elicea unui elicopter." iar de acolo, dupa vreo doi ani de munca, ei cu celulele, el cu mecanica, au reusit prototipul. si a functionat.
era, normal, considerabil mai scump decat o masina. dar era vorba despre un mijloc de transport care nu mai necesita combustibil. era, practic, afacerea secolului.

zece ani mai tarziu tragea tacticos din pipa eco-friendly stand in fotoliul sau si uitandu-se la helipadul proaspat instalat.
"de ce esti trist?" auzi vocea ACR-ului. si-l implantase in creier cand lucra la elicopter, de frica sa nu isi piarda ideile. cel putin acesta fusese pretextul. de fapt, il instalase pentru a nu innebuni, pentru ca se saturase sa tot dialogheze cu o voce din imaginatia lui. se gandi ca e un semn al schizofreniei si nu dorea sa riste nimic, asa ca isi cumparase un Analizor Comportamental Redundant pentru a ramane in deplinatatea facultatilor mintale.

-nu sunt trist. doar ma gandesc.
-come on, dick, stii ca nu ma poti minti. nu pe mine.
-well, daca trebuie sa stii, e acelasi lucru. e intotdeauna acelasi lucru. nu ai niciodata senzatia ca lipseste ceva?
-nu am senzatii. si stii asta. ce-ti lipseste? ai tot ce si-ar putea dori cineva. uita-te la casa in care locuiesti. uita-te la sotia ta. cred ca esti cel mai invidiat om de pe terra.
se gandi la sotia lui. era intr-adevar un om norocos. se intoarse si o privi - trupul zvelt, suvitele roscate, sanii ce nu putea sa-i cuprinda cu mainile lui mari, era cu adevarat o faptura divina. de cele mai multe ori nici nu intelegea ce vedea la el. se cunoscusera cand era sarac si neinteresant.
-nu ca acum as fi mai interesant. sau mai atragator. nici nu ma incadrez in standardele masculine de azi.
-vorbesti prostii. stii ca pentru ea nu conteaza asta. ce te mai nemultumeste acum?
-uita-te la mainile mele. sunt mari. sunt prea mari. nu de putine ori am fost privit suspect din cauza lor. de ce am mainile atat de mari?
-sunt perfect proportionale cu restul corpului.
-da, asta e problema. am si corpul prea mare. evolutia parca m-a trecut cu vederea. intr-o majoritate de barbati slabi, atrofiati de sedentarism si dezvoltati intelectual, eu arat ca un neanderthal. la ce imi folosesc mainile astea atat de mari? iti spun eu la ce. la nimic!

stia foarte bine de ce avea mainile mari. stia de ce dimineata, cand se spala pe fata si inchidea ochii, avea flashback-uri sangeroase cu oameni calare, luptandu-se cu sabii si topoare, folosindu-se de fiecare centimetru al corpurilor lor pentru a-si ucide adversarii. pe vremea aia - se gandea - barbatii aveau alta natura. aveau alt scop. pe vremea aceea, daca voiai sa mananci, te duceai sa omori un animal, nu dadeai comanda prin telefon.
i-ar fi placut sa traiasca atunci. cand viata era mult mai grea, dar mult mai simpla. cand subterfugiile si intrigile erau spulberate de o lovitura puternica in crestet. cand stiai exact cu cine mananci si bei in jurul focului. da, ar fi fost mult mai greu, dar atunci nimeni nu era trist.

-si acum, dick? poti spune ca nu esti fericit? nu e mai simplu sa stai in fotoliu decat sa alergi prin paduri cu un topor in mana dupa cine stie ce porc mistret - daca ar mai exista asa ceva?
-ba da, e mai simplu.
-iti lipseste ceva din viata?
-nu, chiar nimic.
-si atunci?
-ai dreptate, spuse cu hotarare. sunt fericit. chiar sunt fericit. colturile buzelor i se ridicasera imperceptibil. e logic sa fiu fericit. sunt, pentru ca trebuie. altfel ar insemna sa fiu nebun - rase in sinea lui, gandindu-se la un topor imens.