Am ajuns în Agra pe la două, cu ochii lipiţi de ferestre să vedem, să vedem. Ce să vedem?! Agra e un Delhi mai murdar. Aceleaşi clădiri anoste, acelaşi haos în circulaţie, aceleaşi trupuri în trenţe odihnind pe caldarâmul fierbinte. Ba, am văzut o aşa-zisă şcoală, cum în Delhi nu mi-a fost dat să găsesc. Un gard de cărămidă de vreo juma’ de metru, flancând terenul viran în dreapta căruia a fost zidit stângaci un aşezământ alb cenuşiu mai mult cenuşiu fără ferestre ori uşi, doar câteva deschizături în pereţi să fie lumină şi loc de acces. A nu se înţelege că în India toate şcolile sunt nişte cocioabe de pământ. Eu nu pot vorbi decât despre ce am văzut şi asta am văzut.
Cea mai faină chestie din Agra a fost Jaipee Palace. De la maiestuoasele porţi de fier forjat şi până la monstruozitatea superbă construită în mijlocul pădurii luxuriante de palmieri şi alţi arbori exotici pe care din păcate nu-i pot numi, wow-urile şi blitzurile n-au încetat. Adevărul întreg - n-au încetat până la plecarea din paradis, când s-au preschimbat în ofuri. Nu-mi spuneţi că nu-i aşa: pentru pământeanul de rând, captiv al existenţei abrutizante care graviteză penibil în jurul serviciului, o salbă de flori abia culese în jurul gâtului face cât zece sedinţe la psiholog. Mai adăugaţi la asta luxul ostentativ, câteva mese „mănânci cât poţi” în restaurantul cu feţe de masă mătăsoase şi candelabre uriaşe, SPAul, piscina şi angajaţii servili, totuşi invizibili ai hotelului şi ţi-o dă şi pe mumă-sa.
Acum, fără glumă, mesele au fost revelaţia zilei. Sunt printre noi oameni care n-au reuşit să negocieze neam cu orezul cu legume sau curry, cu supele transparente şi iuţi, cu puiul şi peştele mereu aceleaşi de la cantina hotelului din Delhi. Oamenii aceştia sunt acum tot un zâmbet radios, robotind frenetic pe lângă vasele aurite ş-aburinde. Cel mai probabil arătăm ca nişte sălbatici (căci zâmbet radios sunt şi eu, deşi bucătăria indiană e mai mult decât ok, dacă mă întrebi; însă tare mi-e poftă de altceva) care n-au mai văzut de-ale gurii de-o viaţă şi fără îndoială că ne doare fix în Delhi de cum arătăm. Mâncare occidentală, în sfârşit, slavă bucătarului şi celorlalţi implicaţi!
Acum, cine e gata să vadă Taj Mahalul? Am zis: cine e gata să vadă Taj Mahalul? O dată, de două ori, adjudecat maimuţei care sare pe geam cu cercelul doamnei disperate din stânga! Cum să vrem să plecăm dintr-un loc în care totul şopteşte languros rămâi, rămâi?
Nu vrem, dar cum rămasul nu-i o opţiune, ne îmbarcăm în autocar cu mintea şi trupul în piscina hotelului la care ne vom întoarce, oh, în câteva ore. La (parcă) cinci kilometri de Taj ne strămutăm în nişte microbuze haioase care funcţionează cu baterii – autorităţile au interzis accesul turismelor alimentate cu petrol în zona Minunii, în scop de prezervare: oricum se vehiculează ipoteza că Tajul se scufundă încet, dar cert în malul râului Yamuna, deci prudenţa excesivă nu poate fi decât benefică.
Câteva lucruri pe care poate nu le ştiţi. Legenda spune că Palatul Coroanei trebuia să aibă un frate geamăn şi negru de cealaltă parte a râului, proiect rămas doar în memoria locurilor, deoarece împăratul a pierdut tronul înainte de-a pune poporul la treabă. Tajul a fost construit vreme de douăzeci şi doi de ani, exclusiv din marmură albă şi absolut tot ce se vede colorat în zidurile sale sunt pietre semi - preţioase aplicate manual.
Cele două morminte pe care turiştii se căznesc să le pozeze pe furiş (paznicii nu confiscă aparatele la intrare, însă te roagă politicos şi degeaba să nu le foloseşti) sunt false; adevăratele morminte în care odihnesc oasele împăratului mughal Shah Jahan şi ale soaţei sale se află de fapt sub acestea.
Arhitectul - şef a fost spânzurat în faţa intrării principale, deoarece refuzase să mai lucreze pentru un tiran capricios şi mârlan ca Shah’ul. Te-am prins?! :)
Foarte important. Tajul nu este un palat, aşa cum minte numele, ci un mormânt. Toată construcţia aceea grandioasă, clădirile din lateral, grădinile şi artezienele sunt anexele unui loc de veci, un cimitir regal exclusivist.
Lacrimogen. Mormântul a fost construit la rugămintea şi în amintirea împărătesei. O altă rugăminte adresată soţului a fost ca acesta să fie bun cu odraslele, fapt despre care nu există mărturii. Ce se ştie este că odraslele nu au excelat în dragoste filială, mai precis fiul său, Aurangzeb, care şi-a încarcerat tatăl în fortul Agra pentru a-i lua coroana, loc în care Shah a şi rămas până la moarte.
Subiectiv. Arhitectura lăcaşelor de cult hinduse e definitiv mai impresionantă decât a celor islamice. Rămâne să decideţi voi pentru voi dacă e aşa sau ba, fie dând o fugă până în India, fie comparând cele citite până acum cu cele ce vor fi scrise despre Swaminarayan Ackshardam.
De final. Turiştii n-au decât să cadă extaziaţi pe spate în faţa Tajului, căci pe mine nu m-a sensibilizat semnificativ. Probabil şi pentru că văzusem deja în Delhi un demo al său, respectiv Humayun’s Tomb, mormântul unui alt rege mughal. Singura chestie care mi s-a părut într-adevăr interesantă este că în fiecare moment al zilei are o altă culoare.
Nu vă mai amăresc cu sufleul de la cină, terenurile de tenis şi cricket sau alte „bunătăţi” de la Jaipee, ci mai zic doar atât: Un bilet de avion Bucureşti – Delhi pe cea mai scurtă rută face cam cât un laptop bunicel, iar banii de cheltuială pe zece zile (totul inclus, chiar şi suvenirurile) tot cam ăia sunt. Eu zic să nu spargeţi puşculiţa, ci să mai adaugaţi ceva, apoi mergeţi să vedeţi India. E o experienţă care depăşeşte cu mult şi în bine toate reprezentările pe care le-aţi putea vedea la Travel Channel. Uitaţi de tânţari şi de praf, lucrurile cu adevărat bune cer mici... concesii, ca să nu melodramatizez.
Cu voia lui Dumnezeu şi ceva timp liber urmează Jaipur.




________________________________
*token = engl. semn; în sintagma „token of appreciation” simbol al aprecierii.
În India token este şi denumirea dată micilor discuri de plastic albastru cu care se face accesul la metrou