Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

O femeie de succes


de Roxana B la: 30/06/2004 08:21:00
modificat la: 02/07/2004 01:27:11
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Sunt o femeie de succes. De ani de zile sunt cea mai bună în meseria mea. Sunt născută pentru asta. Nu mi-am dorit niciodată altceva. Într-o săptămână roboţii mei au ridicat cea mai impunătoare clădire din sudul continentului. După planurile mele, bineînţeles. A fost dificil, de la eliberarea terenului şi până la vasul de flori de pe masa prezidiului, totul a trebuit să-mi treacă prin mână, să verific totul, să aprob totul. Din fericire, eu nu greşesc niciodată.
Şi nu e numai cea mai mare, cea mai funcţională, cea mai bine utilată, dar şi cea mai frumoasă clădire din sudul continentului. Poate chiar de pe întregul continent. Va trebui să verific, şi să-mi modific tariful în consecinţă.
Căci nu sunt numai cel mai bun arhitect-constructor, ci şi cel mai bine plătit. E şi normal, la fiecare nouă reuşită tarifele mele cresc, dar şi solicitările se înmulţesc. Niciodată dorinţa oamenilor de a construi nu se va potoli, oricât de limitate le-ar fi posibilităţile şi oricât de ridicate tarifele arhitecţilor.
M-am hotărât totuşi să-mi iau o scurtă vacanţă. Sunt suficient de bogată ca să trăiesc zece vieţi în lux fără să fiu nevoită să mişc un deget, aşa că-mi pot permite să mă odihnesc câteva zile. Să călătoresc, sau să-mi găsesc un hobby, sau poate să-mi fac o nouă operaţie estetică.
Cineva mi-a spus odată, cu reproş, că nu am viaţă personală. Ba am, tot ceea ce construiesc face parte din viaţa mea personală.
Dar dacă tot am atâţia bani, şi acum am şi timpul necesar, aş putea să mă ocup şi de această latură a vieţii. Trebuie să fie interesant să ai o familie. O să-mi cumpăr un soţ.
Am studiat cu grijă ofertele. Cele mai multe firme ofereau doar parteneri de vacanţă. Altele ofereau parteneri de muncă, un fel de roboţi personalizaţi. Nu-mi trebuia aşa ceva, însoţitori de vacanţă mai avusesem, nu făceau decât să-ţi toace banii în folosul firmei producătoare sau al asociaţilor de trust. Iar cu roboţi lucram tot timpul, nu vroiam încă unul acasă care să-mi yâmbească tâmp şi să mute mobila.
Ceea ce-mi trebuia mie era un tovarăş de viaţă, care să-mi fie în acelaşi timp şi partener sexual şi profesional, să mă ajute în treburile casnice şi să mă distreze.
Am înlăturat din start ofertele companiilor cunoscute, cu cifre de afaceri enorme şi filiale răspândite pe toată planeta. N-aş fi vrut ca toată lumea să aibă acelaşi model ca al meu, să mă întâlnesc cu prietenele sau chiar cu necunoscute şi să facem schimb de detalii tehnice.
Am ales în cele din urmă o firmă cvasinecunoscută care nu oferea decât trei modele la un preţ modic, dar flerul meu în afaceri m-a determinat să mă încred în ei.
M-am dus acolo într-o seară, fără să-i anunţ în prealabil. M-a întâmpinat un bătrânel afabil, scund şi cocoşat, care mi s-a părut un fel de caricatură prin comparaţie cu femeile sau bărbaţii frumoşi, manieraţi şi bine informaţi care te întâmpină în marile firme.
Nu avea rost să-i vorbesc prea mult despre ceea ce-mi doream. Mi-a prezentat el toate cele patru modele pe care le produceau (cel de-al patrulea nefiind decât o variantă îmbunătăţită a celui de-al treilea).
- Nici oamenii reali nu sunt de prea multe tipuri, a explicat bătrânul zâmbind. Ceea ce face diferenţa sunt micile amănunte.
Nu-mi imaginam de ce ar vrea cineva de soţ sau soţie o persoană reală. Cum ai putea fi fericit lângă cineva care are cu totul alte idealuri şi scopuri în viaţă. Dacă oamenii ar începe să se căsătorească între ei, mai mult de jumătate din industria serviciilor s-ar prăbuşi, iar economia mondială ar intra în criză.
Am ales ultimul model, care era şi cel mai scump, şi după semnarea precontractului bătrânul m-a condus la echipa tehnică, pentru retuşarea “micilor amănunte” şi personalizare.
În momentul în care am făcut cunoştinţă cu pompos numita “echipă tehnică” m-au cuprins îndoielile. La viaţa mea lucrasem numai cu profesionişti. Cu cele mai noi materiale, cele mai performante utilaje, cei mai bine pregătiţi oameni. Acum, aveam în faţă doi indivizi plictisiţi, al căror aspect l-am catalogat rapid drept dubios. O femeie grasă şi îmbrăcată urât s-a recomandat a fi responsabila cu trăsăturile fizice, iar colegul ei, un tânăr neras şi cu plete la fel de neglijent îmbrăcat era cel care definitiva personalitatea şi caracteristicile psihice ale viitorului meu soţ.
I-am spus femeii ce dorinţe am şi am petrecut împreună câteva ore în faţa calculatorului, îmbinând diverse trăsături pentru a obţine chipul ideal. Nu credeam să dureze atâta. În final obţinusem un bărbat puternic, stilat, nu excesiv de frumos dar plăcut privirii. Eram mulţumită, dar începusem să mă plictisesc. Construirea unei fiinţe umane nu mi se părea atât de interesantă ca proiectarea şi ridicarea unei clădiri.
L-am rugat pe psihologul de androizi să continuăm mâine, pretextând că s-a făcut târziu şi trebuia să ajung la o întâlnire importantă. A acceptat, apoi m-a întrebat brusc dacă am mai fost căsătorită.
- O să vorbim mâine, i-am răspuns crezând că încearcă să obţină date în plus pentru evaluare.
M-a urmărit până la ieşire cu o privire ciudată, care m-a tulburat puţin. Avea ochi frumoşi, ar fi trebuit să-i aleg soţului meu ochi ca ai lui.
Acasă m-am apucat să rearanjez lucrurile, astfel încât casa mea să semene cât mai mult cu o locuinţă de familie. Construisem sute de locuinţe familiale, pentru diverse situaţii şi gusturi, dar pentru familia mea vroiam perfecţiunea. Oare ce fel de persoană va fi soţul meu? Hotărâsem că trebuie să aibă preocupări artistice, să fie pictor sau decorator sau designer, pentru ca astfel să putem discuta problemele profesionale şi să ne sprijinim reciproc. Va fi un om cult, educat, deci trebuia o bibliotecă şi o bază de date cuprinzătoare. Aveam deja aşa ceva pentru că şi eu le consultam des, dar am mai adăugat ceva pentru el.
Mai trebuia să fie romantic, sensibil, generos, să mă facă să râd şi să ştie cât mai multe glume şi întâmplări nostime. Când mă întorceam acasă după o zi de muncă aveam nevoie de relaxare. La urma urmelor, familia e locul în care te simţi cel mai bine, nu?
I-am spus toate astea psihologului, care m-a ascultat atent, fără să mă întrerupă, astfel încât la un moment dat aveam senzaţia neplăcută că vorbesc singură. Când în sfârşit credeam că am terminat, mi-a pus o mulţime de întrebări suplimentare, la care nu ştiu dacă m-aş fi gândit vreodată: hobby, stare de sănătate, fobii, frecvenţa amintirilor despre copilărie şi fostele prietene, atitudinea faţă de o serie de lucruri lipsite de importanţă. La multe am răspuns la întâmplare.
- Astfel de amănunte creează personalitatea unui om, mi-a explicat psihologul.
N-aş fi crezut că e atât de complicat. Chiar şi patronul le numise “mici amănunte”, dar era probabil din motive publicitare. Cererea de familii ar cerea mult dacă s-ar şti că trebuie să hotărăşti în privinţa speciei de copac din care soţul tău a căzut în copilărie sau a atitudinii soţiei în privinţa coloritului indicatoarelor de circulaţie.
În final a vrut să ştie cât hazard va fi în relaţia noastră. N-am înţeles de ce mi-a mai pus acele întrebări stupide dacă totul se reducea la hazard. Am dat un procent mic. Vroiam familie, nu joc de noroc.
- Care va fi numele lui?
Asta chiar că nu ştiam. Nici prea comun, nici prea ciudat, şi mai ales să nu fie numele cuiva cunoscut.
- N-am nici cea mai vagă idee, am recunoscut. Nu-i botezaţi voi?
- Putem face asta, dar clienţii au uneori preferinţe. Fetişuri, foşti parteneri, eroi imaginari... Desigur, se pot folosi nume de alint sau porecle.
- Pe tine cum te cheamă? l-am întrebat pe psiholog.
- Brett, a răspuns zâmbind. Avea şi zâmbet frumos.
Nu cunoşteam personal nici un Brett, aşa că am ales numele ăsta.
M-am întors peste câteva zile. Brett mi-a oferit un buchet imens de flori şi un inel cu diamant în formă de inimă, şi mi-a jurat că o să mă iubească veşnic. Şi eu îl iubeam.
Doi necunoscuţi chemaţi de pe stradă au semnat ca martori pe certificatul nostru de căsătorie, şi am plecat în luna de miere într-o insulă exotică. A fost superb. Absolut superb.
Aveam o viaţă minunată. Îmi mergea din ce în ce mai bine, primeam cele mai importante proiecte, ridicasem cele mai măreţe construcţii de pe continent, eram în culmea succesului. Acasă, Brett era un adevărat înger: mă asculta întotdeauna când aveam vreo problemă, mă ajuta, ideile lui se potriveau perfect cu ale mele. Eram perechea perfectă. Profesional şi personal, eram cuplul cel mai invidiat.
Ne-am mutat într-o casă mai mare, pe care am construit-o împreună. La inaugurare am dat o recepţie, la care am invitat toţi cunoscuţii şi partenerii de afaceri şi multe alte personalităţi din elita societăţii. Am vrut să-i invit şi pe cei de la firma care îl crease pe Brett, dar el s-a opus. A zis că nu se face. I-am dat dreptate, în sinea mea uşurată că nu va trebui să fac faţă toată seara privirii psihologului.
Desigur, petrecerea a fost foarte reuşită. După ce au plecat cu toţii, Brett m-a luat în braţe şi m-a întrebat drăgăstos:
- Acum că avem tot ce ne dorim, n-ai vrea să avem un copil?
L-am sărutat încântată de idee.
Chiar de a doua zi am început să studiem împreună prospectele. Eram atât de fericită să-l am alături la o alegere atât de dificilă! Dacă în privinţa soţului ştiam destul de bine ce vreau, cu copiii era mult mai greu, pretenţiile mai mari, modelele mult mai variate.
În final ne-am decis la două fetiţe preadolescente. Am găsit şi o ofertă specială, care la doi copii de acelaşi sex adăugau şi un căţel. Brett mi-a spus că orice copil adoră animalele, iar noi aveam şi spaţiul necesar şi resursele financiare ca să întreţinem unul.
A doua zi aveam o conferinţă importantă, aşa că n-am putut să tratez cu firma respectivă. Apoi m-am implicat într-un proiect important care viza un întreg lanţ de staţiuni de pe litoral, şi iar n-am avut timp. Brett a spus că nu e nici o problemă, abia o să mă pot gândi mai bine. Amintindu-mi de seria de întrebări aberante la care trebuise să răspund prima dată, am fost şi eu de acord că aşa e cel mai bine. Un copil e un pas important în viaţa unui om, şi trebuia să mă gândesc la asta cu deplină responsabilitate.
Într-o zi când ieşeam de la birou, m-am întâlnit cu Brett. Brett cel adevărat, psihologul. Părea încântat că mă vede, şi m-a invitat să luăm masa împreună. Ştiam că soţul meu n-o să se supere, iar el ştia şi mai bine asta. Am mers la un restaurant cochet şi am vorbit despre o mulţime de lucruri. I-am povestit despre casele mele care sunt cele mai frumoase de pe continent, Brett mi-a vorbit despre cât de complicat este sufletul omului şi câte mistere se ascund în mintea lui. N-aş fi crezut niciodată că e atât de interesant. A fost o seară excelentă, m-am simţit atât de bine încât am acceptat să ne mai întâlnim.
După un timp, am început să plec mai devreme de la birou ca să mă întâlnesc cu Brett. Mergeam în restaurante cât mai discrete, apoi ne plimbam prin parcuri. Mă ţinea de mână şi-mi povestea despre suflet, iar eu eram în culmea fericirii. Într-o zi ne-am oprit la umbra unui copac şi m-a sărutat. A fost, cred, cel mai minunat lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Nici un bărbat adevărat, biologic, nu mă mai sărutase. N-am crezut că poate fi atât de plăcut.
Acasă, soţul meu m-a întrebat dacă n-aş putea să-mi iau o zi liberă să mergem la compania care oferea copii şi căţel. A trebuit să găsesc o scuză, căci îmi ieşise total din minte. Şi-a dat seama imediat că mint şi mi-a reproşat că pun cariera înaintea familiei. Am minţit în continuare, fără să ştiu nici eu de ce. I-am promis că după finalizarea proiectului vom merge după copii. Dar, de fapt, nici nu prea-mi mai doream copiii.
I-am povestit lui Brett incidentul, mă întristase, l-am întrebat de ce am simţit nevoia să mint. M-a mângâiat pe obraz:
- Îţi aminteşti că te-am întrebat dacă ai mai fost căsătorită, şi n-ai vrut să-mi răspunzi. De fapt, eram sigur că nu, venisei acolo plină de tine şi mândră de banii tăi, căutând perfecţiunea, era evident că habar n-ai ce e o familie.
- Ai întâlnit vreodată pe cineva care să ştie?
- Nu, dar unii învaţă. Cred că tu tocmai ai învăţat.
N-am înţeles ce vroia să spună. Tot ce vroiam era un sfat, o ieşire din impas. Vroiam să ştiu de ce mi-am minţit soţul, de ce am renunţat să am copii, de ce familia mea perfectă mi se părea acum o corvoadă.
- Nu am nici un proiect important, Brett. Vreau doar să fiu cu tine. L-am minţit ca să nu-l fac să sufere, nu-i aşa?
Nu mi-a răspuns. Ne-am despărţit puţin străini, iar eu am colindat o vreme pe străzi, încercând în zadar să-mi limpezesc gândurile.
Casa mea mi s-a părut lipsită de personalitate. Brett, soţul meu, m-a întrebat morocănos unde am fost. Am ridicat din umeri, nu mai vroiam să-l mint.
M-a acuzat că nu-mi pasă de familie, că nu ţin la el, că nu mă interesează decât banii şi gloria profesională. Am încercat să-i explic cât de mult înseamnă munca pentru mine, dar de fapt mă autoamăgeam.
Mă uitam la el şi nu-l mai vedeam pe soţul meu cel tandru şi iubitor, perechea mea perfectă, cel cu care ar fi trebuit să împart bucuriile şi necazurile. Vedeam un robot. Un android construit după nişte scheme prestabilite, de o firmă care producea doar patru modele. Patru modele de soţi-roboţi. Doar patru. Restul diferenţelor erau “mici amănunte”.
- De ce ţi-era frică de furnici când erai mic? l-am întrebat brusc.
M-a privit interzis. Măcar reuşisem să stăvilesc avalanşa de acuzaţii şi reproşuri.
- Ştii de ce? Pentru că eram sătulă de întrebări aiurea şi am dat un răspuns la întâmplare. Nu are nici o importanţă, înţelegi?
L-am deconectat.
Când angajaţii companiei producătoare au venit să-l recupereze, n-am fost acasă. Nu vroiam să dau ochii cu Brett, colega lui din echipa tehnică sau cu patronul. Am plătit despăgubirile şi taxa de divorţ, apoi m-am mutat.
Eram liberă din nou. Mă puteam dedica arhitecturii aşa cum o făcusem înainte, puteam redeveni cea mai bună. Dar l-am căutat pe Brett. Fiinţa lui îmi lipsea mai mult decât orice succes financiar sau profesional.
- Te iubesc, mi-a spus.
Era atât de simplu.
Furnicile copilăriei, copacul din care căzuse, culoarea pisicii vecinilor, totul avea un farmec aparte, erau reale, erau ale lui şi le iubeam. Ne redescopeream unul pe celălalt în fiecare zi, în fiecare cuvânt, în fiecare mişcare. Niciodată n-am iubit pe cineva atât de mult.
Ne organizasem programele de lucru astfel încât să petrecem cât mai mult timp împreună. Fie că ne întâlneam în oraş, fie că ne închideam în casă, important era să fim împreună.
Într-o zi am fost informată că am pierdut un contract, nu era deosebit de important dar era pentru prima dată când altcineva mi-o lua înainte. Am fost teribil de deprimată toată ziua. Acasă, Brett mă aştepta cu o cină romantică.
- Drăguţ din partea ta, i-am zâmbit trist, dragostea lui îmi mai compensa ceva din supărare.
- Trebuie să sărbătorim! Astăzi a ieşit pe piaţă ultimul nostru model de androizi. Mulţumită ţie.
Nu înţelegeam absolut nimic.
- Ştii, relaţia noastră mi-a dat ideea. Vor fi soţi şi soţii neprogramaţi. Va fi 100% hazard, ca iubirea a doi oameni reali.
Am refuzat îmbrăţişarea lui.
- Iubirea nu e hazard.
Mă irita succesul lui atunci când eu fusesem înfrântă. Mă irita că relaţia noastră îl inspiră în muncă, iar pe mine mă împiedica să mă concentrez. În momentul acela mă irita tot ce era legat de persoana lui.
M-am încuiat în camera mea.
Brett şi-a cerut scuze toată seara în spatele uşii, dar n-am vrut să-l aud. Am pus la punct o strategie care să-mi permită recuperarea terenului pierdut în faţa concurenţei. În scurt timp voi avea un contract mult mai valoros şi o să-şi regrete amarnic mica lor victorie! Cât despre ultimul model de androizi, nu prea credeam că o să-l cumpere cineva.
Dimineaţa am încercat să-l evit pe Brett, dar mă pândea la ieşire. Era patetic.
- Iubito, explică-mi măcar cu ce am greşit!
- Am avut o zi proastă, am mormăit. Sper să se rezolve în final.
Am adăugat asta pentru că începuse să-mi pară rău de el. Dar el a trebuit să vorbească în continuare:
- Sigur că o să se rezolve, nu trebuie să faci o tragedie din asta. Nu lăsa problemele de la serviciu să-ţi afecteze viaţa personală. Orice ţi s-ar fi întâmplat, o să treacă, nu trăieşti doar pentru muncă şi bani.
- Mai lasă-mă-n pace cu psihologia ta de doi bani, i-am strigat şi l-am împins la o parte din drumul meu.
Sub impulsul furiei, am dat în judecată firma concurentă. Până seara, avocaţii m-au anunţat că tribunalul nu acceptase cazul, în schimb fusesem eu dată în judecată pentru calomnie. M-am întors acasă şi mai supărată.
Brett citea pe canapea, desculţ, în nişte haine vechi şi evident nebărbierit.
- Pentru Dumnezeu, fă ceva cu hainele astea! De când te ştiu porţi aceeaşi cămaşă!
- Mă simt bine în ea.
S-a ridicat şi m-a îmbrăţişat zâmbitor.
- Am o surpriză pentru tine.
Nu prea aveam chef de surprize, dar m-am străduit să zâmbesc.
- Şefu’ m-a făcut asociatul lui. De azi deţin o treime din firmă!
Auzi, “şefu’”! Mi se făcea greaţă. O treime din firmă. L-am adus să trăiască printre patroni de trusturi multinaţionale, printre profesioniştii tuturor meseriei, printre cei mai buni şi cei mai strălucitori, iar el se îmbrăca într-o cămaşă veche şi se lăuda că deţine o treime dintr-o firmă nenorocită!
- Mi-am luat vacanţă o lună. Mergem la munte!
Uram muntele. Majoritatea staţiunilor erau în zone protejate pline de interdicţii, trebuia să te deplasezi pe jos, casele erau mici şi urâte.
- Iar tu, bineînţeles, ai hotărât singur că eu vreau să merg la munte.
- Ai nevoie de relaxare, câteva zile în natură ţi-ar prinde bine. Mai uiţi de necazuri...
- Să uit?! Nu vreau să uit, vreau să rezolv!
Începusem să fierb. Tocmai acum când viaţa mea profesională se afla în impas, lui îi ardea de relaxare în aer liber!
- Ştii ce? Poate tu te mulţumeşti cu treimea ta de firmă amărâtă, dar eu trebuie să-mi recâştig locul! Am pierdut o mulţime de contracte din cauza ta, şi vrei să fug să casc gura la copaci în timp ce cariera mea se duce de râpă?!
I-am întors spatele şi m-am încuiat în camera mea. Din nou.
Când m-am mai liniştit, am încercat să evaluez situaţia. Nu era normal să stau închisă în cameră în propria mea casă. Am fost o femeie de succes, voi fi o femeie de succes. Probabil nu eram făcută să am o familie.
Am ieşit din cameră şi m-am aşezat pe canapea lângă Brett.
- Mâine va fi mai bine, a spus. Oamenii se mai şi ceartă, dar dacă se iubesc, iartă şi se împacă.
N-aveam chef să mă joc de-a iertarea şi împăcarea. Mă săturasem.
- Dacă nu vrei, nu mergem la munte. Mergem unde spui tu. Vroiam doar să fim un timp împreună, doar noi doi.
Nu mai vroiam să-l ascult. Am vrut să-l deconectez, dar nu era un soţ-android. Niciodată n-am înţeles cum ar putea oamenii să se căsătorească între ei, iar acum stăteam pe canapea alături de un om real, biologic, dorind să pun capăt unei relaţii fără sens.
Nu avea cum să fie greu. Trebuia să existe un mod de a-l deconecta. M-am dus în bucătărie, am ales un cuţit lung, ascuţit şi suficient de rezistent.
I l-am înfipt în inimă.


Roxana Brînceanu
2004
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (4):


roxy - de Belle la: 03/07/2004 14:15:55
cat pe ce sa te cred ;)
#17236 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
interesant - de desdemona la: 05/07/2004 16:12:50
Interesanta idee, si mi-a placut stilul. Dar sfarsitul e cam prea brutal, socant. In loc sa-l omoare ii punea telecomanda de la TV in mâna, si e ca si cum l-ai di 'deconectat'.
___________
"Sa fii tu insuti schimbarea ce o doresti in lume".
#17329 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
final - de (anonim) la: 07/07/2004 15:45:54
Povestioara acaparanta, stil curat. Însa finalul a brusc, neasteptat. Ai putea sa-l dregi dezvoltând nitel trairea... ta. Asadar, un deznodamânt mai amplu - ai dat dovada ca esti în stare.

Cez
#17461 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului .
Beton! Abia astept sa mai cit - de (anonim) la: 10/07/2004 18:38:50
Beton! Abia astept sa mai citesc si altceva.
#17614 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului .


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...