Tăcere.
Vântul singuratic mişcă naiv covorul de frunze uscate.
Mi-e greu să încep. Mi-e greu să mă gândesc că va trebui să plec dintre voi.
Privesc în urmă şi văd cărarea aurită. Privesc şi văd visul în toată splendoarea apusului lui. E jertfa sângerie din pădurea albastră. E un strop de linişte căzut în oceanul tăcerii de la capătul paginilor. Oaste fost-a, mii şi mii de pagini frântu-s-au. Şi toate ajungeau la acelaşi strop-venin de tăcere.
Să-mi scriu mie, de data asta.
Să şad în miaz de noapte cu aceleaşi ţigări aprinse, aceleaşi ceşti amare de cafea şi să aud acelaşi interminabil ropot de taste, încercând să descrie ceea ce nici măcar eu nu ştiu.
Nimic.
Un acelaşi nimic de fiecare dată, o aceeaşi încercare de a condeia o haină de tacere. Cum poate fi exprimată liniştea mai bine decât prin linişte?
Iarăşi fundătura…
Foaie albă, foaie scrisă, douazeci de minute şi altă foaie va fi mânjită de cerneala barbară. Las peniţa să-mi taie aceleaşi jertfe pe altarul timpului.
Timpul…
Iată răsăritul.
Dar e doar un alt asediu. O alta victorie iluzorie.
Cum să-l mai nenorocesc…?
Cum să-l mai nenorocesc eu, când el sapă acum, ca întotdeauna acelaşi tunel sub caselul pe care încercăm să-l clădim cu atâta măiestrie pe temelia din nisip.
Blestemul e că şi-n clepsidră tot nisip e.
Temelia timpului e făcută tot din nisip aşadar.
Dar noi nu suntem timpul, nici batranul timp nu e noi. Trece prin si pe lângă noi, spintecându-ne liniştea pe care cu atâta neputinţă încercăm s-o punem pe foaie.
Pe el cine-l pedepseşte?
De ce noi suntem singurii care primim pedeapsa lui?
poate că pentru că o conştientizăm. Poate şi el o conştientizează….
Şi tot asa ca să mă întreb dacă am urechi, ochi, mâini cu acre sa-i masor măiestria.
Sau dacă am de tot… sau nu.
Ilogic.
… şi cate-au mai fost.
Stropi după stropi în acelaşi interminabil ocean de întrebare.
Oare se umple? Oare se va umple vreodată? Şi dacă da, atunci unde o să se reverse atâta amar de întrebări şi clipe deşarte, pierdute cu întrebari ce nu folosesc la nimic.
Morminte pustii… şi flori puse peste cutii goale, îngropate sau nu în pământul în care toţi ne găsim sfârşit şi început.
Poveşti.
Ce frumoase erau…
Şi tot timpul e de vină că au trecut.
Tot timpul e de vină şi pentru fraţii plecaţi sau cei care nu-şi mai întorc faţa la chemarea alor.

Prea puţină cafea… mult prea puţină.

Omerta