Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Maiorul Timisoarei


de Cezar Pricop la: 01/07/2004 18:58:00
modificat la: 20/07/2004 10:47:17
taguri: Creatie Proza_scurta 
voteaza:
“În România n-am aflat nimic despre România”, scrie I.P.Culianu, iar Matei Călinescu citându-l plasează sintagma într-un context la care şi el consimte să se raporteze. Fraza e mai lungă, subiectul gravitează în jurul lui Mircea Eliade, dar eu schimb contextul: Am cunoscut revoluţia din 1989 din interior participând cu trup şi suflet la toate evenimentele bucureştene, am aderat după aceea la toate ideile vehiculate în Piaţa Universităţii, pe timpul manifestaţiei maraton, dar a trebuit să plec, să cer azil politic în Germania ca să aflu că ceea ce ştiam era doar o nuanţă părelnică. Totul se datorează predispoziţiei mele de a mă plimba singur prin cele mai neobişnuite locuri, matinal sau la miezul nopţii, în pădure, pe câmp, sau chiar prin cimitire, unde să citesc inscripţiile funerare, revigorând colonial decedaţii, citindu-le numele de pe cruci şi subliniind vizual anii între care se scrie că au trăit.
Într-o noapte, aproape pe la miezul nopţii, pe când mă întorceam dintr-o astfel de plimbare, trec ca să vizitez şi gara locală din care tocmai plecase ultimul tren.

Să fii singur într-o gară goală din care au plecat toţi oamenii: peroane pustii, lipsa vacarmului specific, nici măcar prezenţa vreunui beţiv, sau a unui boschetar, cum se întâmplă în România – iată o experienţă incitantă; să citeşti înscrisurile de pe pereţi cu senzaţia că nimeni nu te vede, să imaginezi profilul psihologic al aceluia care-a scrijelit lemnul, sau plasticul, tocul uşii sau al geamului – iată o preocupare de care ar trebui să uzeze orice detectiv ori lunatec. Apoi, micile indicii pierdute de către cei plecaţi, căzute, sau pur si simplu abandonate: nasturi, monezi mici fără de-o valoare, legitimaţii de călătorie expirate, bileţele cu înscrisuri anagramate, enigmatice…
În noaptea aceea eu am găsit o borsetă. Una grasă.

Credeţi că am deschis-o imediat? Greşeală! Nu numai că e aproape o impoliteţe, dar un asemenea lucru trebuie mai întâi mirosit, amuşinat, pipăit, palpat, ascultat cu urechea, doar şi numai din motive de suspans, plus ca exerciţiu de predicţie şi previziune.
Şi-am spus: “Borseta asta e o borsetă românească!”
Şi-aşa a fost.

Doldora de acte: legitimaţii, permise, ecusoane, carnet de conducere, livret militar, livret de pilot militar, permis de port-armă; foiţe şi petice de hârtie cu însemnări, memorii şi întâmpinări, rapoarte, fişe medicale, recipise, apoi fel de fel de bileţele, unele cu însemnări, cu ameninţări de genul “Cîrtiţă! Singura ta şansă: să intri cât mai adânc în pământ!”; ori: “Ai auzit? Ţi-a bătut clopotul!”, mai departe găsesc câteva carneţele în care majoritatea paginilor erau acoperite cu un scris minuscul, aproape ilizibil; şi multe, multe fotografii, pe care, parcurgându-le frugal cu privirea hămesită îl recunosc imediat pe generalul Silviu Stănculescu.
Dar nu, nu, borseta nu era a lui, aşa cum s-ar crede.
În casa în care acuma locuiam, la fosta măcelărie, la etajul doi, stătea un bărbat negricios, unul foarte, dar foarte discret, aproape autoizolat, în etate de aproximativ 45 de ani. Unii ziceau c-ar fi fost frizer, alţii şofer, şi venise în Germania împreună cu familia, cu soţia şi o fiică. În seara aceea plecase la Frankfurt şi uitase borseta lângă automatul pentru bilete grăbindu-se să prindă trenul care intra în staţie.


***
Avem mentalui în aşa fel construit, în ceea ce priveşte serviciile secrete, încât suntem îndrituiţi să credem că acestea îşi bazează activitatea pe super-inteligenţă, pe ultra/tehno-sofisticare, percepte inspirate dintr-o nevoie indeniabilă a omului, de înclinaţia acestuia spre fenomen, dintr-o tendinţă care urmăreşte să umple golurile informaţionale cu “necunoscute” impresionabile şi impresionante - dar de fapt inspiraţii culese din cărţi şi filme de spionaj. În realitate, şi rece spus, singura calitate de luat în seamă nu este decât aceea care şi alătură în titlu denumirea: şi anume secretul. În lipsa acestuia tot acest organism “omniprezent” şi supraestimat nu ar valora mai mult decât o banală firmă de asigurări. Păstrarea secretului este fundamentul pe care se sprijină toată structura, tot mecanismul. În rest, prin o eventuală, accidentală aflare/dezvăluire a secretului lor totul devine banal şi comun.
Mossadul, se ştie, organizaţia secretă israelită, despre care se spune c-ar fi cea mai eficientă din lume, foloseşte într-un procent de mai bine de 50%, informaţii culese din ziare, din media, apoi, într-un mod situat pe un loc doi, într-o încercare de clasificare, se află delaţiunea recompensată şi abia la urmă, pe ultimul loc, prin observaţii directe operate cu greu încercaţii spioni, super-eroi şi super-oameni, cum se lasă să se vadă.
În regimurile totalitare, dictatoriale, mai intervine un mecanism, anume teroarea. Nu degeaba spunea Culianu, despre Securitate, că ar fi (fost) alcătuită din imbecili. Odată ce i-ai înţeles mecanismul şi logica şi mobilul majoritatea acţiunilor sale devin previzibile şi predictibile. De fapt, nu-ţi trebuie prea mult geniu - ori să fii cumva în apartenenţă/afiliaţe la structurile ei - ca să exercizezi profeţii asupra regimului pe care-l apără, dacă înţelegi limita în şi cu care funcţionează. Securitatea şi-a bazat “renumele” pe frică şi teroare plus bunăvoinţa ţărilor Occidentului care vedeau în Ceauşescu “cuiul” din călcîiul Moscovei. Succesul lui Caraman, spionul care-a zdruncinat NATO-ul, e simptomatic.

Acuma, ca paradox, adevărul e cea mai pură ficţiune dacă-i lipseşte funcţia bliţului. Tendinţa normală este de a confunda adevărul cu impresionabilul. Aşa că, cine o să mă creadă pe mine că am descoperit secretele revoluţiei (o numesc revoluţie doar din cauză că au murit oameni – pentru ei!) într-o borsetă uitată într-o gară minusculă, într-o urbe germană? Nimeni! De aceea doar o să sugerez acest lucru, aşa fel, încât, creierul celui ce va citi să primească informaţia în mod insidios. Nimic nou, s-ar spune. Numai că, în lipsa bliţului, o să abordez un paralelism tupeist; şi zic aşa: modul în care am intrat în posesia secretelor revoluţiei române trebuie să rămână ascuns pentru a proteja unele persoane!

Dar am apucat să spun că proprietarul borsetei pe care am găsit-o în gară este o persoană cât se poate de reală, e tipul enigmatic de la etajul doi al măcelăriei: maiorul Judele Constantin din Timişoara, deţinătorul unei funcţii importante până la puţin timp după revoluţie la U.M. Gearmata de lângă oraşul-martir. Maiorul a fost primul care a pactizat cu demonstranţii pe când aceştia nu numărau decât câteva sute, sau chiar zeci. A făcut-o la sugestia unui prieten, a unui mare comandant de la Bucureşti. Numai că el, mai departe, a luat revoluţia în serios, necunoscând şi neintuind mersul ei – deh!, spirit rigid de militar de carieră. A arestat, urmărit şi deconspirat “teroriştii” cu toată opoziţia şi aprobiul acelora care “au întors armele” mai târziu. Din păcate, sau din fericire, pentru că este printre puţinii români căruia i s-a recunoscut statutul de refugiat politic, a fost nevoit să fugă din ţară, să treacă graniţa clandestin ca pe timpul comuniştilor, fiind declarat ulterior de către o instanţă competentă a armatei “dezertor”, trădător de ţară, iar singurul motiv pentru care şi astăzi se află “pe listă” este că printr-o eventuală dezbatere pentru reabilitare s-ar pune iarăşi în discuţie dispariţia teroriştilor – problemă care nu poate fi demistificată prin drept penal.

Aveam de ales între a arunca pe undeva borseta găsită şi a i-o înapoia într-un mod anonim, pentru că, după ce am înţeles ceea ce anume conţinea, nu puteam ignora pericolul la care mă expuneam predândui-o. Am ales, bineînţeles şi tipic a treia cale: i le-am resituit personal. Nu mă pot nici eu debarasa de predispoziţia românului care, din două posibilităţi, urmează întotdeauna o a treia, aşa cum insensibil la viitor, dar mereu atent la nuanţe din trecut, propune şi profesorul Adrian Marino în dialogul său cu Sorin Antohi, care propun ca în politica românească să se urmeze un “Al treilea discurs”– înţeleg că ar fi acela pe care l-am pierdut în timpul revoluţiei Paşoptiste.
Aşa că i-am dat maiorului borseta cu absolut tot ce era în ea. Conţinutul prezenta dovezi unice întru susţinerea cererii sale de azil. Astfel m-am, şi el s-a deconspirat.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...