Pentru ca sunt prosti, nerecunoscatori, lipsiti de principii personale, mincinosi, egoisti, ipocriti si as mai gasi multe feluri in care sa numesc aceste creaturi plasmuite anapoda...
Nu pentru ca am eu starile pre sau post perioada, ci pentru ca, nici acum, in al 25-lea ceas, nu reusesc sa pricep o iota din cartea noastra cu instructiuni (de sesizat ca ma includ si pe mine in cireada, poate pentru simplu' motiv ca ma ascund in spatele aburilor de orice, ca sa imi scuz greselile - la fel de condamnabile - umane). Cu fiecare zi care trece ma minunez tot mai tare de impertinenta unora, de indrazneala altora si de consistenta prostiei emanata de o a treia categorie. Sunt realmente hartuita de lipsurile noastre: curajul? timpul? cheful? puterea? decenta? Ce kkt iti lipseste tie, de nu reusesti sa te porti ca un "om" cu mine?
Oamenii nu mai au curaj. Isi risca plamanii in fiecare zi, tragand din filtre duble, cu desene complicate. Isi risca ficatii in fiecare vineri, dand pe gat sticle de alcool tare, cat mai tare, cel mai tare... Isi risca vederea stand cate zece ore in fata unui calculator ieftin, pentru cinspe' milioane amarate, pe care, oricum, le baga in chirie. Isi risca viata asteptand sa se intample... dar nu au curaj sa faca nimic in sensul asta.
Oamenii nu mai au timp. Stau cate doua ore in trafic. Pierd un sfert de zi stand la cozi infernale, ca sa-si plateasca lumina. Asteapta cate jumatate de minut raspunsul la o singura intrebare, pe mess. Asteapta juma' de ora sa li se aduca scarbosenia de ciorba de burta (beah, oricum). Dar nu au jumatate de ora, inainte de culcare, sa citeasca o carte. Nu au zece minute la dispozitie pentru un preludiu decent. Nu au doua secunde, sa priveasca galbenul copacilor si magnetul din ochii ei.
Oamenii nu mai au chef. Sa creada. Sa inteleaga. Sa spere. Sa viseze. Sa rada. Sa planga, in pana mea...
Intr-o seara am zarit omul. Stateam tolanita si il priveam adanc in caldul gandurilor. Ma imbia cu privirea spre un varf, verde si ascutit, de brad. Nermuritor, pe dracu! Mi-am luat tot timpul din lume, tot curajul si toata iubirea, le-am impins in geanta mea de calatorii si m-am mutat in privirea lui... De ce urasc eu oamenii? Pentru ca au indecenta de a ma privi, ca si cum ma stiu si ma inteleg. Dumnezeul ala in care nu mai credem, ne-a dat ochii, dupa punerea lui in scena. Vezi tu, fetito, care este calea prin care sa faci oamenii sa planga? Si a deschis ochii...
De ce sa spui adevarul, cand poti sa minti? Pentru ca este mai greu, iar noua ne place sa ne chinuim. De ce sa duci o viata sanatoasa, cand poate fi vicioasa? Eh, aici nu stiu! Oricum am numi groapa comunala in care ne aruncam trupurile, sufletele noastre au aceeasi greutate, orgasmul se simte la fel, iar tu esti un idiot daca ai impresia ca ochii ei te vor privi la infinit. Urasc omul pentru (ne)murirea ochilor lui, in sufletul meu...