-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Memoriile de dincolo de ziduri


de Eusunt la: 12/11/2008 17:17:24
taguri: Salonul 
voteaza:
Memoriile sunt uneori singurele dovezi subiective, adaptate experienţelor fiecăruia. Pe unii îi ajută să meargă mai departe, alţii le transformă în antimemorii din cauza consistenţei lor dureroase, de neşters din jurnalul funcţiilor neuronale.
Mulţi venerează altarul amintirilor, construindu-le un templu, asemenea Partenonului, cu cariatidele care prind viaţă uneori. Toate acestea pentru că o viaţă dedicată altori vieţi, altor suflete neliniştite care îşi caută balanţa stabilizată a spiritului, primeşte din partea lui Chronos blândeţea amintirilor ce împlinesc adăpostul nevăzut al unei conştiinţe albe.
Fosta asistenta Eugenia Albu, actualmente pensionară, ştie mai bine ca oricine lucrurile amintite mai sus. Ea face parte din puţinii pentru care meseria a fost o pasiune de nestăvilit, cum sunt culoarea şi penelul pentru pictor, cum este cuvântul pentru scriitor. Pentru ea, omul bolnav, suferind, este „materialul" de bază cu care a lucrat mai bine de 45 de ani.
Paşii ei s-au îndreptat aproape jumătate de veac către potecuţa presărată de o parte şi de alta cu brazi sfioşi. Drumul ducea către Spitalul de boli nervoase din Drăgoieşti, un spital copleşit de amalgamul de gânduri adunate într-un spaţiu atât de limitat. Figura centrală a acestor rânduri este o persoană firavă, mignonă ale cărei fire albe trădează o vârstă a senectuţii pe care nu este greu să o intuieşti. Mâinile goale, adunate în semn de slavă faţă de divinitate, îi trădează religiozitatea şi calmul pe care poţi să îl observi şi din tonul vocii plin de afecţiune şi afabilitate. Îmbrăcată aproape şcolăreşte, nu cumva să distragă atenţia cu ceva, sobru şi deranjant de ordonat, hainele îi sunt călcate până la refuz. O pereche de pantaloni negri, o bluză de aceeaşi culoare şi o vestă roşie purtată conştiincios şi decent îmbrăcau adăpostul sufletului Eugeniei Albu. Încăperea de primire a oaspeţilor mirosea a trecut, a vechi, a ceva...Cărţile numeroase înghesuite, adunate lacom într-o bibliotecă micuţă purtau amprentele intelectuale ale Eugenei Albu: „Le-am citit pe toate! Proust, Dumas, Balzac, Dostoievski şi mulţi alţii, ei mi-au ţinut de urât atâţia ani". După o scurtă grimasă, priveşte în vid cu ochii de culoarea cărbunelui şi spune: „Ce este mai greu decât să lucrezi cu nişte oameni care au realitatea lor?" O întrebare retorică la care nu se răspunde decât cu un „da" urmat de semnele de suspensie şi de o continuare mult căutată. Povestirea Eugeniei Albu s-a derulat precum un film din anii ´20, numai că acestea avea sunet, avea sunet, viaţă şi veridicitate. Era real.
La început a fost cuvântul definitoriu „era" cu care şi-a început seria paginilor trăite.
„Era în 1963 când am început să lucrez la Spitalul de Psihiatrie din Dragoieşti. Nu oricine rezista să lucreze într-un asemenea loc.Te afecta cazul fiecărui pacient. Toţi aveau familii, rude care îi iubeau, persoane care sufereau pentru ei."
Fosta asistentă relata evenimentele cu atâta însufleţire încât parcă trăia fiecare clipă din nou. Ea avea grijă ca în fiecare zi să primească medicaţia corectă, să fie acolo pentru a ajuta când unul dintre pacienţi avea vreo criză. Cu unii dintre ei pe care îi cunoştea de mică şi care sufereau de diverse sindromuri, purta discuţii prelungite despre nimicuri care ajutau mai mult decât tot, cel puţin în acel moment. „Existau cazuri, pacienţi care te dărâmau", mărturisea ea cu ochii aproape înlăcrimaţi, semn că în ciuda anilor trecuţi, persistenţa memoriei încă mai putea aduce eliminarea picăturilor de suferinţă numite lacrimi.
Eugenia Albu vorbea despre câteva persoane, pacienţi ai spitalului care au marcat-o profund şi i-au modificat seninătatea somnului, transformându-i-l într-o reflectare dureroasă asupra vieţii, îmbibată cu întrebări greoaie, fără răspuns. Era vorba despre o tânără cu un intelect de invidiat, care reuşise să intre la facultate cu brio, dar care suferea de o boală sfâşietoare:schizofrenie. Simptomele ei evoluau îngrijorător de repede. Într-o ultimă fază, tânăra refuza mâncarea şi îmbrăcămintea. Se rupsese de aparenţe, de idealuri, griji inutile, până când la o vârstă atât de fragedă, mâna care i-a scris destinul să se oprească din scris şi să pună punct. După relatarea acestei întâmplări, doamna de fier s-a ridicat de pe canapea şi a început să se plimbe în lungul camerei uşor, gânditoare, ca în final să privească spre fereastră ca spre o speranţă de uitare. Inutil însă...O lacrimă a reuşit totuşi să se elibereze şi să-i umezească obrazul. Tensiunea care se strânsese în camera memoriilor apăsa cu putere atmosfera normală, detaşată. Gina, cum o ştiau toţi colegii de serviciu, s-a recules şi şi-a unit mâinile formând din nou un întreg liniştit. Ea credea că toţi acei oameni din Spitalul de la Drăgoieşti, care aveau nevoie de îngrijri medicale de specialitate, erau aleşi de Dumnezeu pentru a suferi şi astfel se mântuiau, concepţie asemănătoare cu cea din antichitate conform căreia cei bolnavi de epilepsie erau plăcuţi de zei. Şi pacienţii din spitalul de boli nervoase în care lucra ea ar fi fost la fel, plăcuţi de zei. Fascinaţia cu care vorbeşte din suflet despre Dumnezeu şi implicarea Lui în fiecare acţiune pe care o face, îi conferea şi mai mult un aer de ascetă, sau mai degrabă o transforma într-una din personajele cărţilor pe care le citea.
Singurul zâmbet pe care îl schiţează după zeci de minute este urmat de începutul unei alte relatări care îi trasa bucurie, dar şi tristeţe pe vorba şi văzul ei. Îşi amintea cum în urmă cu 30 de ani, a fost adus un tânăr care nu depăşea vârsta promiţătoare de 19 ani. Suferea tot de schizofrenie. Aceeaşi patimă, aceleaşi simptome, aceleaşi chinuri conştiente şi inconştiente. „Îi plăcea mult să picteze. Avea nişte tablouri foarte stranii şi macabre, dar interesante. Numai el ştia ce a simţit când le-a făcut", spune Eugenia. Nici tânărul respectiv nu a mai suportat povara bolii mult timp, din spusele ei. S-a dat bătut prea devreme. În timp ce vorbea, Eugenia merge către un dulap din lemn masiv, negru şi scoate mândră un obiect mare înfăşurat cu grijă într-o hârtie maronie. Era un tablou pe care Felix, tânărul suferind, i-l dăduse cu puţin timp înainte să „adoarmă". Pentru fiecare asistentă şi doctor făcuse câte unul. Compoziţia dobora, copleşea şi răpea orice cuvânt pentru câteva secunde datorită temei în sine pe care o abordase. Asemănător stilului marelui Salvador Dali, pânza concentra în mijlocul său un bărbat în genunchi cu mâinile tăiate până la cot şi îndreptate spre cer. Tăcerea era ruptă de cuvintele ei în care se putea citi mândrie şi mulţumire: „Dacă nu s-ar fi dus aşa de tânăr, sigur ar fi devenit renumit". După acele spuse, continuă seria revelării dicţionarului de amintiri cu o întoarcere de 90 de grade către peretele opus, plin fotografii alb-negru înrămate. Fiecare avea ceva de spus, toate vorbeau prin intermediul asistentei pensionate care le cunoştea mai bine ca oricine. „Aici este doctorul X, acolo este cea mai bună prietenă a mea...". Ea retrăia etapele vârstelor, 20, 30 de ani şi tot urca progresiv până când ajungea la un prezent dezamăgit, paseist condus de regrete „Ce frumos ERA când...". A mărturisit că nici nu îşi dăduse seama când a trecut timpul, cum i-au zburat cei 67 de ani pentru care a clipit de prea puţine ori: „Parcă ieri mă angajasem la spital". Ieri, azi, mâine şi tot aşa derularea filmului vieţii ei se arăta din ce în ce mai atrăgător pentru un public care iubeşte trecutul, nostalgia, un public care preţuieşte amintirile unei persoane ce a cunoscut înşelătoarele drumuri ale vieţii. Conversaţia se apropia de sfârşit, se ştia acest lucru din tăcerea prelungită aşternută peste corzile vocale ale povestitoarei. Se auzea neantul care anunţa cuvintele epilog ca o concluzie filosofică, ca o maximă demnă de a fi luată ca sfat de la cineva care ştie cel mai bine cum se păstrează memoriile sau antimemoriile: „Mi-am iubit meseria ca pe cea mai de preţ comoară pe care mi-o puteam oferi mie, dar şi oamenilor de care am avut grijă. Dacă ar fi să pot da timpul înapoi, tot asistentă m-aş face". Eugenia Albu, asistenta eroină a celor pentru care realitatea devenise prea obositoare şi astfel o sugrumaseră cu inconştienţa, trăia cu nemuritoarea convingere că oamenii sunt pentru oameni, pentru ajutorarea lor atunci când au nevoie şi trecutul pentru prezentul care se arată mereu nerăbdător în a îngurcita înfometat amintirile unei vieţi dedicate în întregime OMULUI.

comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (4):


*** - de maan la: 12/11/2008 17:47:26 Modificat la: 12/11/2008 17:48:08
ma, e ... impiedicata-n floricele-floricele.
stilul e greoi, obositor, p-alocuri is contradictii semnatice deranjante, fraze-ntregi isi pierd suflul in detalii fara absolut niciun rost in economia povestii.
n-am putut s-o termin.
pentru ca, indiferent cat talent la povestit ar avea cineva, se vede de la o posta ca n-o cetit destul, mai ales cand asociaza impropriu cuvintele
ai zis, de exemplu, "multi venereaza altarul amintirii".
or, nu venereaza nimeni un altar!
venereaza un zeu, aduce ofranda pe altar.
sau "Paşii ei s-au îndreptat aproape jumătate de veac către potecuţa "
pai, pana la potecuta aia, nu mergea pe alta..potecuta? sau venea direct din strada???

Îmbrăcată aproape şcolăreşte, nu cumva să distragă atenţia cu ceva, sobru şi deranjant de ordonat

daca modul in care este imbracata este 'deranjant', atunci atrage atentia prin asta!
cred ca vrei sa zici ca era imbracata in asa fel incat sa nu iasa cu nimic in evidenta.
numa' ca 'a distrage' pica aici ca naiba!

„Ce este mai greu decât să lucrezi cu nişte oameni care au realitatea lor?" O întrebare retorică la care nu se răspunde decât cu un „da" urmat de semnele de suspensie şi de o continuare mult căutată."

adica la intrebarea 'ce este mai greu?' nu se raspunde decat cu 'da', dar urmat de semne de suspensie si de o continuare???
nu exista 'semn de suspensie' ci 'puncte de suspensie'... confunzi cu 'semn de intrebare'!

bon... deja-i prea mult.
#361730 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
maan - de cher la: 12/11/2008 18:29:52
Măi! Măi ! Eşti "a naibii" de profesoară ! Ai dreptate la toate observaţiile dar eu nu le-as fi observat... (Să ma ierte autorul de intervenţie).
#361737 (raspuns la: #361730) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
*** - de Maximilian Serban la: 13/11/2008 10:56:05
sincere felicitari, prietene. doar ca uneori less is more. trage tu concluzia care se impune.
#362031 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
*** - de adina.petre la: 13/06/2009 14:45:41
Ce cuvant e "antimemorii"?

De ce "fire albe trădează o vârstă a senectuţii" imi suna dubios?

Nu-mi place ca la inceputul textului este repetat numele intreg al personajului, imi da senzatia ca e vorba despre o infractoare.

Iar la final nu inteleg de ce e femeia asta eroina nici daca-mi dai bani.
#450686 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...