Punti ceresti intre Biserica, Scoala si familie

Teatrul creştin ortodox este o soluţie

Teatrul creştin cu destinaţie didactică poate fi o cale de solidarizare între Biserică, Şcoală şi Familie. O cale sublimă, înmiresmată de parfumul celest al creaţiei, ca un balsam pe o rană adâncă şi dureroasă: educaţia.
M-am „înhămat” la această „piatră de moară” cu patru ani în urmă, la îndemnul şi cu binecuvântarea a doi preoţi cu har- p.c. Ioan Sabău din Folt, judetul hunedoara, fost deţinut politic, ctitor al primei biserici în plin regim comunist – Biserica din comuna Vinerea, judeţul Alba,o adevărată epopee istorică al cărei semicentenar a fost marcat anul trecut cu un impresionant sobor de preoţi condus de Î.P.S. Andrei Andreicuţ; şi care prin bunăvoirea lui Dumnezeu împlineşte în aceste zile o vârstă patriarhală – 94 de ani ( considerat dealtfel „patriarhul” Hunedoarei); al doilea, p.c. Mihai Todoca – preot la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Orăştie- la recomandarea celui dintâi - un erudit a cărui enoriaşă mă aflam prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Am plecat „la drum” cu dorinţa de a mă pune în slujba Atotcreatorului. Calea este cea strâmtă, cu multe greutăţi, dar întotdeauna la răscruce m-a aşteptat El, cu infinitele bucurii, cu neasemuitele comori. Când nu mai aveam puterea de a continua, când tentaţia de mă opri era prea mare, El mi-a arătat un nou drum, mi-a deschis o nouă uşă. După trei ani de exersare a teatrului cu tematică ortodoxă, realizat de elevi în municipiul Orăştie, recent în oraşul Săveni din judeţul Botoşani, pot spune că orice aş face, nu voi fi vrednică să-i mulţumesc vreodată pentru chemarea într-o vie atât de minunată, atât de seducătoare. Dar via aceasta este foarte mare şi are nevoie de mulţi lucrători. De un turn de veghe, de gard şi alte lucruri trebuincioase.
Literatura religioasă didactică este deocamdată foarte săracă. Dascălii sunt atât de stresaţi de această „aliniere europeană” pe de o parte, de creşterea salariilor pe de alta încât problema educaţiei îi depăşeşte. Marile edituri religioase se mulţumesc să trăiască din izvoarele sfinţeniei aflate la mare căutare – lucru îmbucurător dealtfel, clerul mult prea ocupat de propriile dorinţe, familia – doarme încă în ignoranţa ateismului, fiecare arătând cu degetul spre ceilalţi. Ce face şcoala şi Biserica?- întreabă părinţii; ce face şcoala, ce fac părinţii, întreabă preoţii, iar şcoala la rândul ei întreabă de părinţi şi de Biserică. Şi atunci când nu este comoditate, este ignoranţă şi necunoaştere, când nu sunt acestea este teama nejustificată de a nu deranja, adică găseşte dracu ac de cojocul fiecăruia.
Clerul se plânge că predarea religiei în perioada postdecembristă nu a dus la o viaţă mai religioasă, dimpotrivă bisericile sunt mai goale. Nu poate fi altfel când nu există punţi de comunicare între instituţiile implicate în educaţie – despre care, cu toată religiozitatea nativă românească se pare că avem de învăţat totuşi de la fraţii din Biserica Catolică.
Depinde de noi toţi să scoatem manelele, trupurile dezgolite, ritmurile demonice de pe scene şi să aducem în locul lor îngerii, sfinţii, cântările psaltice. Să punem în faţa oamenilor adevărul creştin prin teatru jucat de copii lor. Nu cred să fie actor adult mai înzestrat cu har de a se substitui personajului decât copiii, cu o naturaleţe debordantă. Teatrul creştin ar putea fi o disciplină optională pentru toţi elevii, tematica acestuia fiind o excelentă simbioză pluridisciplinară: religie, istorie, literatură, educaţie moral-civică.
Articolul de faţă este o chemare adresată societăţii civile pentru crearea unui curent de opinie, menit să sensibilizeze forurile superioare ale Bisericii şi învăţământului. Comoditatea şi pasivitatea nu duc la rai. Şi nici nu putem bate singuri la uşa lui!