Pentru a accesa aceasta pagina trebuie sa fii conectat

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Poezia si filosofia


de nechitoaia la: 13/07/2004 21:07:00
modificat la: 18/07/2004 14:31:51
taguri: Eseuri 
voteaza:
Ion face parte din dialogurile de tinerete al lui Platon. Aceste dialoguri redactate sub influenta inca foarte puternica a lui Socrate sunt uneori desconsiderate fata de dialogurile de maturitate pe motivul ca ideile original platonice sunt aici intr-o forma foarte estompata. O atitudine contrara sustine ca nu se afla mai mult Platon in prima perioada a dialogurilor sale decat se afla in a doua sau a treia perioada, si aparentele schimbari nu sunt de fapt decat reconsiderari ale intrebarilor, punerea lor sub orizonturi diferite. Mai precis spus, acest dialog mi se pare important pentru ca arata cum, la limita, filosofia nu este, sau nu era in vremea aceea, un lucru fundamental diferit de poezie. Stiu ca nu suna deloc in regula, dar e ispititor de explorat un asemenea drum. Alaturi de unele pasaje din Phaidros, Georgias, Republica, intalnim aici conceptia platoniciana despre arta, despre poezie si poeti. Patru puncte din interpretarea acestei conceptii pot fi subliniate:
i) poezia este o cunoastere care nu este o stiinta.
ii) poezia ca forma a ignorantei, a puterii traditiei.
iii) poezia ca ignorare a limitelor identitatii, ca traversare nepermisa a limitelor ontologiei individului, ca betie si metamorfoza.
iv) scandalul cunoasterii si scandalul poeziei

i) In Ion, partenerul de discutie al lui Socrate este un vestit rapsod, ramas de altfel in constiinta contemporanilor sai prin priceperea in interpretarea versurilor homerice.Venit de la Epidaur, de la sarbatorile lui Asclepios, si laudandu-se ca nu exista om pe lume care sa vorbeasca mai bine despre Homer, Ion este intrebat daca priceperea sa se intinde si asupra lui Hesiod sau Archiloch. Desi Homer vorbeste despre aceleasi lucruri ca si ceilalti poeti, Ion nu se poate pronunta insa atunci cand e vorba despre un alt poet, marturisind ca nu e nici macar atent cand Homer nu e pomenit. Dar orice mestesug presupune o cunoastere a ceea ce
este mai bine sau mai rau in mestesugul respectiv. Asa se intampla in cazul medicului discutand despre bucatele care fac sau nu bine insanatosirii, al celui care stapaneste aritmetica si discuta despre matematica. Desi e evident ca Ion il cunoaste pe Homer, el nu poate explica de ce acesta e mai bun decat ceilalti poeti, fie din punct de vedere artistic, fie din punct de vedere tematic. Explicatia pe care i-o da Socrate este ca in starea de a recita a rapsodului este stapanit de zei, asa cum stapanit de zei e si poetul aclamat, asa cum stapaniti de zei sunt si ceilalti, care il asculta pe rapsod: “ atunci sa ai din partea noastra, Ion, judecata mai frumoasa: ca il slujesti pe Homer nu stapanind un mestesug, ci inspirat de zei” (54b5)
Au existat interpretari ale dialogului, justificate de parerile asupra artei, diferite intre ele intrucatva, si in celelalte dialoguri, si de tonul ironic al lui Socrate, care pare pe de o parte sa il desfiinteze pe Ion, pe de alta parte sa inalte darul pe care acesta il are. Unul din aspectele acestor interpretari este ca poezia reprezinta o cunoastere care nu este stiinta. Un mod paradoxal de cunoastere, pe care Platon desi l-a
recunoscut, n-a stiut unde sa il aseze in universul sau de Idei “ Platon nu poate da socoteala de fenomenul de arta. Exista o stiinta de tip obisnuit, prin cunoasterea exacta a lucrurilor, exista una de tip mai ridicat, prin cunoasterea lor in Idee, adica o cunoastere nu doar exacta, ci si adevarata. Opera de arta nu e facuta nici din adevaruri de exactitate, nici din adevaruri de idée. Frumosul poate fi explicat, arta nu” ( Noica, pag132 ) Acest mister al poeziei ar putea fi sondat prin doua cai; una artistica si una tematica. Dar daca ar exista o stiinta a ceea ce este artistic, Ion ar trebui sa il cunoasca si pe Homer si pe ceilalti poeti, putand sa faca intre ei comparative. Ceea ce nu se intampla. Poezia e o dynamis, o forta, si nu o techne. Iar din punct de vedere tematic, daca acest domeniu e despartit de transfigurarea artistica, atunci interpretul, va fi mai putin priceput decat omul expert in fiecare din acele teme. In mod sigur Ion nu e cel mai bun strateg din cetate, asa cum concluzioneaza el, urmand acest rationament “ Atunci, in mumele zeilor, Ion, de ce oare, fiind in amandoua cel mai bun dintre eleni -si ca strateg si ca rapsod- de ce cutreieri recitand catatile grecesti in loc sa carmuiesti armate? Iti inchipui cumva ca grecii duc mai lipsa de un rapsod, decat de un strateg?( ) Desi se pune pe sine in aceasta pozitie ridicola, Ion ramane reprezentantul unui mister “ Platon ramane un cunoscator al celor firesti si suprafiresti, dar nu al celor nefiresti”(Noica, pag131)

ii) Un al doilea aspect al dialogului este ilustrarea unei forme de ignoranta. Ion s-ar afla astfel ca preludiu al criticii virulente pe care in Republica Platon o face poetilor, propunand sa fie alungati din cetate. In Grecia, in pofida progreselor culturii scrise a existat pana in a doua jumatate a secolului al V-lea o oralitate dominanta, care era strans legata de cultura literara, poetica si “ muzicala “ a grecilor . Reprezentantii ei se ramarcau prin faptul ca “ memorizandu-l in intregime pe Homer, aveau la indemana, pentru a cita in orice imprejurare, o vorba a poetului, cu aerul ca invoca de fiecare data cea mai veche si mai autentica sursa a intelepciunii grecesti” (Musca, pag 25) Astfel stand lucrurile, ironia lui Socrate se indreapta pe parcursul dialogului asupra unei forme de cunoastere
nejustificata, mostenita prin traditie si transmitand fara discernamant cunostinte si reguli de convietuire pe cale orala “ As vrea sa fiu cu adevarat un invatat, cum zici tu, Ion dar invatati sunteti de fapt doar voi, rapsozii si actorii, si cei ai caror poeme le declamat, in timp ce eu ma marginesc sa spun doar adevarul, atat cat sta in putiinta unui om de rand”(532d) Poezia nu era doar un mod estetic de a privi trecutul, in timpul acelor intreceri in care Socrate remarca necesitatea faptul de a purta vesminte pline de podoabe, ci si un mod de educatie extrem de persuasiv. Astfel “ disputa poeziei cu filosofia o confruntare intre veche cultura orala si mai noua cultura a scrisului careia doreste sa-i smulga intaietatea educationala” (A. Cornea, Filosofie si…, pag 150)
In “ Apararea lui Socrate” acesta povesteste cum ducandu-se la poeti si intrebandu-i asupra intelesului celor mai bune poezii ale lor, a realizat ca “ operele pe care le creeaza izvorasc dintr-un dar al naturii, dintr-un entuziasm, asemeni prorocilor si interpretilor divini, numai din intelepciune nu. Doar si
acestia spun lucruri multe si frumoase, insa nu cunosc cu adevarat ceea ce trateaza. Cu acest prilej insa, mi-am dat seama ca ei, datorita poeziei lor, se cred cei mai intelepti dintre oameni si in alte privinte, ceea ce nu sunt”( )Ion nu face exceptie din categoria descrisa de Socrate. El crede ca rapsodul are cunoasterea a ceea ce e potrivit sa spuna femeia, sclavul si omul liber, supusul si carmuitorul.
Legatura sa cu zeii, ca inspiratie divina in momentul recitarii, devine pe alocuri precara, transformandu-se intr-un talent pur uman. El recunoaste ca priveste multimea care il asculta cu mare atentie, atat pentru a sesiza efectul de vraja al spuselor sale, cat si pentru a prevedea daca isi va primi banii.
In dialogul Protagoras, poetii antici erau recunoscuti de chiar Protagoras ca sofistii originari si aceasta asemanare de familie poate fi detectata si in Ion. Rapsodul apartine taramului imitatiei al opiniei; crede ca poate avea toata cunoasterea derivand-o de la Homer, tot asa cum sofistii pretindeau ca au toata intelepciunea stapanind arta retoricii. Chiar mai mult decat un sofist, Ion este incapabil sa distinga notiuni logice primare, nu poate explica natura propriei arte, iar marea lui memorie contrasteaza cu incapacitatea lui de a urmari pasii argumentului(1).

iii) Un al treilea aspect e tot legat de traditia din care se revendica rapsozii, de statutul privilegiat al Poetului in societatile arhaice. In acele societati, Poetul avea o relatie privilegiata cu doua notiuni complementare, Muza si Memoria. Ceea ce rezulta din privilegiul de a fi sub ocrotirea Muzelor era o capacitate de a patrunde in zona unei Memorii sacre, transcendente, in care erau depozitate sensurile lumii, structura ei,inceputul ei, o memorie accesibila si transmisibila sub forma mitului.
_______________________
1.“ Prin grija sa fata de ani si de reputatie, in paralel cu practicarea poeziei, Ion are multe in comun cu sofistii. Nu e de mirare ca intr-un alt dialog timpuriu, Georgias, Socrate asociaza poezia cu retorica sofistilor” ( E. Asmiss, pag. 330)

Astfel incat dialogul dintre Ion si Socrate , exagerand nuantele pentru a sublinia un anumit aspect, e dialogul dintre discursul filosofic si mit. Acest dialog a luat formele cele mai variate. De la abordarea reductionista, vazand in filosofie o simpla substitutie a schemelor mitice de gandire, si implicit a formelor primitive de intelegere a lumii, pana la radicala si orgolioasa separatie a filosofiei de mit( Hegel va considera pasajele platoniciene mitice drept o forma de gandire nefinisata…). Intre, sa le spunem, reductionisti si radicali, e insa lipsit de indoiala ca mitul intretine o legatura misterioasa cu discursul filosofic.(2)
Se stie ca teogoniile lui Hesiod reprezinta ultima prelungire a unei traditii stravechi ce se recunoaste in ritualurile orientale, hitite si feniciene. S-au remarcat similitudinile dintre mitul luptei lui Zeus cu Titanii si un mitul babilonian al luptei dintre Marduk, zeul luminii si zeul tenebrelor si al mortii. In fiecare an, regele babilonian reitera lupta celor doi eroi primordiali. Aceasta ceremonie nu avea insa un caracter simbolic, ci literal “ Regele Babilonului nu`se facea` ca este Marduk, era chiar zeul luminii care trebuia sa invinga in lupta sa contra stapanitorilor fortelor haotice, a zeului tenebrelor si-a mortii” ( Cristian Badilita, pag 23)
Acest exemplu pare sa dea un sens `inspiratiei divine` de care se pomeneste pe parcursul dialogului. Felul literal in poetii traiesc intamplarile eroilor explica strania lor betie, pierderea identitatii, posedarea(3) “ iar divinitatea le ia poetilor mintea, lor si prorocilor si prezicatorilor, si ii foloseste ca pe niste slujitori tocmai pentru ca noi, ascultandu-i, sa ne dam seama ca nu ei, cum sunt lipsiti de mintea lor, sunt cei care spun lucruri de atata pret, ci cea care vorbeste, glasuind prin mijlocirea lor, este divinitatea insasi”(532d) J. C. Vernant, in "Mit si gandire in grecia antica" foloseste la randul sau acest mit babilonian, aratand ca la inceputurile filosofiei, inteleptul, filosoful preia rolul regelui din lupta simbolica, reiterare a luptei celor doi eroi primordiali.....
_________________________
2.” Mythos, epos si logos apartin aceleiasi esente. Mit si logos par sa intre intr-o opozitie, despre cares-a discutat mult, si in mod eronat deoarece ele sunt una si aceasi; atat in poezia, cat si in gandirea grecilor. In termenul ambiguu si confuz de `mitologie`, cuvintele mythos si logos sunt imbinate in asa fel incat amandoua si-au piedut esenta incipienta. A incerca sa intelegi mythos prin `mitologie` e ca si cum ai dori sa scoti apa cu ciur dintr-o fantana” ( Heidegger, Parmenide, pag 136)
3. Iar Socrate cunostea aceasta transfigurare “ Caci nu erau poetii inspirati, posedat de catre Muze, deveniti ` jucaria` lor, asa cum Socrate era inspirat de daimon? Nu devenise un biet cioban sarac-Hesiod- odata `scos din sine` un mare poet, tot asa cum Socrate, si el prada extazul, el, cel mai urat dintre atenieni,se umplea de o frumusete nepamanteasca, care il seducea chiar si pe superbul dintre toti, Alcibiade?”(Cornea, Comentariu la…, pag 61 )


O dilema asemanatoare a framantat si mintile comentatorilor lui Aristotel. Deosebind intre intelectul activ si cel pasiv, Aristotel parea a indica in unele texte, in De anima, spre exemplu, ca intelectul activ este de origine divina. In Etica Nocomahica numeste contemplatia “partea divina, sau cea mai apropiata de divin din noi” (1177a18) Unii comentatori moderni, folosindu-se de Alexandru din Afrodisia si de briciul lui Ockham afirma ca “ intelectul activ nu este altceva decat Dumnezeu”(Rist, pag 182) In comentariul lui J. Rist la Aristotel este prezenta aceeasi ambiguitate, aceeasi descompunere a identitatii. Ce este intelectul activ, insusi Dumnezeu sau doar avand origine divina? In cazul de fata, cine vorbeste prin gura poetului? Poetul insusi sau zeul? Si “ frauda” ontologica este aceasta: poetul posedat nu devine, literal ,un zeu?

iv) Se stie, problema sofisticii a fost o mare provocare pentru Socrate, si as spune, ramane si astazi. Sofistul reprezinta raspunsul la intrebarea cum de poti vorbi in mod fals, falsificand realitatea, desi cenzura parmenidiana nu se putea a fi evitata : a gandi este acelasi lucru cu a fi. Prin urmare, ca poti gandi despre devenire, despre nefiinta, ca poti induce in eroare un interlocutor asupra lucrurilor eterne si imuabile era un scandal. Dar mai exista un alt scandal si ma mare: cum de poti cunoaste? In Euthyphron, unul dintre cei doi frati sofisti ii spune tatalui : daca vrei ca fiul tau sa dobandeasca virtutea, inseamna ca vrei ca el sa nu mai fie, de vreme ce acum este ignorant. Exprimarea e violenta si dusa pana la absurd, asa cum erau multe din rationamentele sofistilor. Dar exprima ceva, un " sambure" de adevar. Cand cunosti, devii altceva decat tine insuti; spre exemplu Lahes stia ca exista o stiinta a curajului capabila sa te faca " mai curajos decat esti din fire". Cine e cel autentic? Cel ignorant sau cel invatat? Si cum e posibil sa devii, izbindu-te iarasi de cenzura parmenidiana si de descrierea sa a atributelor fiintei?
In cunoastere, apare aceeasi problema ca si in cazul poetului posedat de catre divinitate. Cel putin la Aristotel aceasta este clar. Prin facultatile sale, sufletul cunoaste devenind tot una cu obiectul de cunoscut. " Dupa cum facultatea senzitiva devine obiectele sale in sensul ca forma lor este transmisa subiectului sensibil si devine pentru moment intreaga natura a subiectului sensibil ( mana devine calda, ochiul colorat etc) la fel ratiunea devine identica in cunoastere cu obiectele sale" ( Ross, pag 62)Ratiunea abstrage formele din individuale si devine atunci" intreaga natura "a subiectului de cunoscut. La Aristotel, ca si pe parcursul aproape intregului Ev Mediu, Dumnezeu este forma pura, la fel ca si inteligentele. Dintr-un anumit punct de vedere, nu e acest proces de cunoastere asemanator cu posedarea de catre divinitate a poetului? Mai mult, forma si materia, concepte ale ontologiei, si nu ale gnoseologiei aristotelice, pot fi intelese foarte usor prin apelul la "posedarea" divina. In " Cei doi Socrate" G. Vladutescu regaseste la Platon, avant la lettre, teorii aristotelice, si le regaseste intr-un mod foarte interesant" Platon nu avea sa staruia asupra ipotezei lucrurilor ca `intiparituri` ale divinitatii. Dar prin ontocosmologia din Timaios, cu materia recept ( chora) si obiectele matematice intermediare, se intrezareste solutia aristotelica, hylemorphista, intr-o stranie simetrie cu mentionarea, tot de data tarzie, a `doctrinelor nescrise`" ( Cei doi Socrate, pag 65) Asadar, lucrurile ca intiparituri ale divinitatii, intrezarindu-se solutia aristotelica a formei si materiei, intr-o stranie simetrie cu mentionarea doctrinelor nescrise. Dar ce sunt doctrinele nescrise? Ele sunt mentionate de Platon in Scrisoarea a VII a in contextul acelei lumini, nascute in sufletul filosofului ca dintr-o flacara, si hranindu-se apoi din ea insasi. J. C. Vernant a spus-o clar; inainte de Socrate, ` cunoaste-te pe tine insuti` insemna cunoaste-ti limitele, pleaca-te in fata zeului. Dupa Socrate, `cunoaste-te pe tine insuti` a insemnat : cuoaste-l pe zeul din tine, scoate-l la iveala. Acesta este intelesul luminii pomenita in Scrisoarea a VII a. Dar zeu devine si poetul, sau cel putin devine posedat de zeu. Filosofia, spre deosebire de poezie, a vrut cumva mai mult?

Bibliografie.

C. Noica, Interpretare la Ion, in Platon. Opere, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1975
M. Heidegger, Parmenide, Ed. Humanitas, 2001
A. Cornea, Filosofie si cenzura, Ed. Humanitas, 1995
E. Asmiss, Plato on Poetic Creativity, in Cambridge Companion to Plato, 1992
V. Musca, Introducere la filosofia lui Platon, Ed. Dacia, 1994
A. Cornea, Interpretare la Republica, Ed. Teora, 1998
C. Badilita, Miturile lui Platon, Ed. Humanitas, 1996
J. Rist, The Mind of Aristotle, University of Toronto Press, 1989
Aristotel, Etica Nicomahica, Ed. Stiintifica, 1998
G. Vladutescu, Cei doi Socrate, Ed. Polirom, 2002
D. Ross, Aristotel, Ed Humanita, 1996





comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (1):


*** - de picky la: 16/02/2007 13:18:06
Adrian Fuchs :

Cautand filozofia Poesiei in poezia Filosofiei, nu vei gasi decat carari, zagazuri si uneori, in treacat si inselator, portzi. Labirint extrem de vast in desfashurarea lui. Poate pentru ca sherpuirea urca incontinuu. Sau din cauza ca paralelele se ating doar in infinit.
#175805 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...