un scurt text

Uneori este destul de anevoioasă încercarea de a investiga cu onestitate şi pasiune ceea ce eşti (ca permanentă devenire - desigur). Spun doar că “uneori” deşi sunt perfect conştient că acest fapt e doar o prostească semeţire. Că nu se poate spune nimic cu desăvârşire sincer despre om, m-am convins. Adevărul cu privire la om nu se poate spune decât din nedreptate. Acest din urmă gând nu imi aparţine. L-am întâlnit la Dostoievski. Nu aş putea să spun de ce dar tocmai acest gând, care nu îmi aparţine, mi se pare mai just şi mai demn de a fi acceptat decât orice aş putea să generez eu. Aş crede că e foarte uşor să îţi însuşeşti acest tip de nedreptate. Aş crede cu siguranţă acest lucru pentru că e uşor de crezut. Dar a crede nu înseamnă mare lucrul. De dragul amănuntului mă văd nevoit să precizez: A crede nu mai înseamnă mare lucru, nu acum.

Încerc să fiu cât mai generos cu omul. Aşteptările mele cu privire la el se întind doar de la minus la plus infinit. E o neghiobie din partea mea. Acest lucru ar fi înţelept şi vrednic de preţuire numai într-un singur caz – de n-aş fi om. Pentru că sunt, dispare tot sublimul rămânand doar neghiobia. Desigur că şi aceasta este foarte importantă meritând să fie luată în seama. Chiar şi neghiobul poate să nimerească (din întâmplare ce-i drept) cărarea.

Pentru a arăta că plus şi minus încap neînghesuindu-se în aceeaşi secundă nu trebuie să caut în altă persoană decât în mine şi nici în alt timp decât acum. Am în acest moment două gânduri. Ambele sunt la fel de sincere. În primul rând (nu pentru că ar fi mai important) este gândul care mă îndeamnă să aştern aceste câteva cuvinte fără vlagă. În al doilea rând mă gândesc ce bună e cafeaua pe care soţia mea a avut amabilitatea (deşi cuvântul nu e potrivit) să o facă şi cât de liniştit mă simt trăgând din ţigară. Acestea două îmi lămuresc în clipa în care le articulez câteva lucruri cu privire la om şi la modul în care el “funcţionează”. Nu explic mai mult pentru ca aş insulta inteligenţa celor care îşi vor arunca ochii peste aceste rânduri. Îmi este de ajuns să spun (în fapt este o repetare căci am mai spus asta în alt rând) că eu nu cred în oameni esenţial diferiţi.

Deşi sunt perfect conştient de o gratuitate plictisitoare (a mea sau a altora) nu mă pot împiedica de a spune că uneori este bine să intereseze doar marea în sine. Adică fără valuri. Pe o bancă în curtea unui spital acum câţiva ani statea un om cu nişte cărţi după el. Când se îndreptau spre acea bancă femei sau copii, omul se simţea dator să spună: “Nu vă fie frică, nu fac nici un rău; sunt cuminte”. Oamenii rămâneau surprinşi pentru că omul nu arăta a nebun. M-am gândit uneori la el. Nu că ar fi un gând obsedant sau de o importanţa mare (ca atunci când nu am ţigări). M-am gândit totuşi la el ca fiind una dintre cele mai decente fiinţe umane pe care am văzut-o. Desigur nu aş putea să explic pe ce se bazează această impresie a mea. Poate doar pe faptul că un om cu minţile rătăcite punea semenul înainte propriei demnităţi ridicându-se la o demnitate mai mare prin asta. Fără dubiu că doar un nebun (înţelegând prin aceasta un om care nu e normal) poate să facă acest lucru. Oricine ar spune ceva contrar este fie o fiinţă mărginită, fie se află într-o gravă eroare. Recitind ultima frază îmi dau seama că sună insultător si o nuanţez spunând totuşi că părerea mea nu are în nici un caz mai multă importanţă decât a celorlalţi. Nici măcar pentru mine (prin aceasta ultimă afirmaţie încerc să fiu cât mai aproape de sinceritate nereuşind în chip deplin).

Cred ca am irosit destul timpul celorlalţi cu o însăilare fără vreo importanţă sau valoare şi de aceea închei aici.

*fara corectura (fara una serioasa cel putin)