Când vine vorba de “sinele noetic”, cel mai util îmi pare exerciţiul de a uita (dar nu uitarea somatică necesară pentru supravieţuirea fizică – e o uitare care ţine minte - un paradox).

Sunt perfect conştient că, pentru a putea fi, trebuie evadat în primul rând din ideea de sine. Cu alte cuvinte (căci întotdeauna cuvintele de care avem nevoie sunt “altele” iar nu acelea care ne vin) trebuie să rupem chingile propriei manifestări si propriului tipar (tipologie sună cam şcolăreşte) şi să avem îndrăzneală să fim ceea ce suntem nu ceea ce ni se pare că am fi. M-am gândit mult asupra acestei probleme ( asta nu înseamnă că m-am gândit şi bine). Despre mine pot spune că sunt ceea ce gândesc? Răspunsul este: Nu! Un “Nu!” nu prea categoric. Desigur fiecare părere poate să fie justă. În acelaşi timp sunt foarte convins că nimeni nu este ceea ce îşi închipuie. Aceasta are ca urmare şi faptul că relaţionarea este destul de greu de înfăptuit. Cele care relaţionează sunt, în fapt, părerile de “eu” şi “tu”.

Desigur că rândurilor de mai sus li se poate găsi destul de repede un cusur. Doar un naiv ar separa total gândul de persoană când toată lumea ştie că gândirea este un atribut, o funcţie a omului. Bunul simţ şi cea mai elementară inteligenţă ar fi de acord cu această observaţie. Şi îmi recunosc prostia. Dar, oameni buni, un gând te poate conţine, cuprinde, încarcera. Aici e poate oful meu. Şi ca să arăt cât de simpluţă este această fiinţă pe care o numesc eu zic: Nu pot accepta un gând care poate să mă conţină pe mine, omul care se buriceşte a infinit.

Acum, pentru că am lămurit acest aspect, trebuie să revin la întrebuinţare ca parte a devenirii. De fapt întrebuinţarea este fundamentul pe care se clădeşte părerea. De s-ar putea face o separare între memorie şi întrebuinţare atunci lucrurile ar fi mult mai simple şi din când în când am reuşi să dăm cearceaful la o parte descoperindu-ne impudici fiinţa. Cum această separare nu este posibilă prin întrebuinţare ne ucidem încet încet perspectiva.

Acest lucru se întâmplă dragă cetitoriule pentru că în viaţa asta nimeni nu are parte de un start cinstit. Adică nimeni nu pleacă de la sine ci de la o părere. Zicea lumea mare, luminată, că viaţa este drumul pe care îl faci către tine. Întreb şi eu ca prostul: Dacă posedăm o atât de comodă părere despre noi înşine cum Doamne-iartă şi păzeşte să mai călătorim? Şi la ce ar fi bună o călătorie în care jinduim la sânul fetei? Vorbesc de fata Morgana (care între noi fie vorba nu are nici o legatură cu Morgana Le Fay).