Se foi puţin încoace şi-ncolo, nerăbdător. Era devreme, foarte deveme. N-avea răbdare să citească, nici măcar să urmărească televizorul, iar covorul din sufragerie avea în lungime şi în lăţime exact atâţia paşi câţi avusese şi de celelalte sute de ori când îl măsurase. Mai era o veşnicie până seara, la şapte. Începu să se îmbrace încet de tot, fără să înţeleagă cum de avea atâta timp. Îşi netezi părul scurt pe tâmple, se uită la ceas - era tot foarte-foarte devreme – şi ieşi.
Părăsit de gândurile prea stăruitor alungate, măsura cu pasul aleile parcului, ca mai`nainte sufrageria, fără a simţi de-i rece sau cald afară, fără a vedea copacii sau băncile, dalele pe care călca. Zgomotele oraşului se încleiaseră într-un aliaj de rumori veştede care îl încorpora; trăia şi parcă trăise. Neştiind în ce zare să mai caute, grăbea pasul către niciunde, alee cu alee, desprins de imagine sau simţ. Se uită din nou la ceas: “prea devreme!”. Porni totuşi către discoteca unde trebuia să-şi întâlnească prietenii “pe la şapte”. Avea de mers destul.
Ajunse, privi literele strălucitoare ale firmei fără a putea închega cuvântul atât de scurt şi binecunoscut, constată din nou că e foarte devreme, îi trecu prin minte un moment că se întâmplă ceva ciudat cu timpul, dar ideea nu-l prinse. Odată intrat pe uşă, nu se putu împiedica să se întrebe pentru prima dată de când venea acolo, cum căpătase acel loc denumirea “Heaven”; întunericul dantesc, spart în bucăţi de lumini roşii ca limbi de foc tăioase, cuvinte stridente şi grăbite, câte-un râs ascuţit înfricoşat, ar fi îndreptăţit un “Hell” onix-arzător deasupra intrării, ca un avertisment. Rumori fără nuanţe, muzica strident-metalic-inutilă, prea cald, mirosuri prea multe şi fum îndârjit ca şi cum tartorii aţâţaseră deja focul sub cazane, fantomatice siluete întunecate fără chip bântuind ca mânate de blestemul veşnic; toate pe rând deveneau de neauzit, de neprivit… şi, peste toate, fi-r-ar!, era mult prea devreme.
Nimeni pe ringul de dans, în stânga.
Victor îşi roti privirile printre mesele din dreapta, dar pe chipurile descompuse de rafalele luminoase nici un zâmbet de recunoaştere, de aşteptare. Ar fi pornit să măsoare şi locul acela, sâcâit de un nuştiuce de care nu se putea scutura, n-avea cum s-o facă, aşa că bătu în retragere nehotărât, cu gândul să iasă din nou în stradă. Dar se întoarse brusc din uşă, pornind fără a mai şovăi către bar unde ceru o băutură oarecare cu glas atât de alb încât fu nevoit să repete.
Barmanul clincheti în rastel după un pahar, răsuci agil sticlele dând drumul lichidelor de foarte sus în acelaşi timp, iar după ce împletitura de licori umplu pe jumătate transparenţa glazurată a cupei, tăie felioara de limă cu un iute-harşti care-i dădu lui Victor un fior, deschise contrastant delicat o umbreluta de hârtie şi le potrivi împreună-artistic paharului, deranjând grăunţii de zahăr de pe margine. Aşeză cu un zâmbet profesional, aproape triumfător, rezultatul pe un cartonaş de bar în faţa celui care parcă îi rămăsese cu privirea agăţată de mişcări, căutându-se în ele. Îl fixă o clipă, vru să-l întrebe dacă totul e în regulă, dar fu distras de un grup gălăgios care cerea imediată atenţie.
Victor îşi luă paharul murmurând un “mulţumesc” neajuns la adresă şi, lăsându-se înghiţit în zgomotele crescătoare, alese o masă, se aşeză rezemat de perete, sorbi puţin din băutură şi-şi aprinse o ţigară în aşteptare.
După câtva timp, la masa de alături cineva îşi trânti coniacul pe masă cu gest familiar şi trase un scaun, cam prea brusc, lovindu-se la un genunchi şi scăpând o înjurătură din nou familiară, printre dinţi. Binecunoscutul timbru baritonal şi silueta masivă nu lăsau loc de îndoială. Tânărul înalt, îmbrăcat sport, cu sprâncene groase şi ochi negri, sfredelitori, cu părul ţepos şi obrazul neras, se aşeză, după care potrivi scumiera pe mijlocul tăbliei pierind-o câteva momente în amândouă mâinile mari, gânditor. Deodată îşi îndreptă spatele cu hotărâre şi începu să-şi pipăie rapid buzunarele gecii, cu priviri iuţi împrejur ca şi cum ar fi cercetat “fauna distracţională”, cum o numea chiar el, de altfel fără a vedea ceva. Găsi bricheta şi scăpără să-şi aprindă o ţigară.
-Alex! Hei, bătrâne! De ce ai luat altă masă?
Cu o sprinteneală pe care nu i-ai fi ghicit-o, Alex se răsuci, îşi părăsi locul dintr-o săritură, mai să răstoarne mescioara joasă şi încălecă un scaun la masa lui Victor:
-Ptiu, drace, nici nu te-am văzut! Cum dracu` de eşti venit deja? De obicei eu vin primul.
Îşi puse după ureche ţigara pe care nu apucase încă s-o aprindă şi pe chipul de gladiator se ivi ceva ce aducea a îngrijorare:
-Eşti bolnav?
Victor îi zâmbi:
-Aşa arăt?
-Ei, pe naiba aşa arăţi! De unde să ştiu eu cum arăţi?, râse gros. Dacă e să mă iau după mutrele pe care ni le pictează lumina asta, aş paria că suntem morţi deja. Ai venit prea devreme, de-aia`ntreb.
“Da, prea devreme… prea devreme…”
-Am venit, şi ce dacă?
-Fugi, bă, de-aici…!, se repezi Alex pornit unei explicaţii pe care dinainte n-avea de gând s-o ia în serios. Dar îşi curmă vorba rămânând cu gura căscată: Victor fentase întrebarea.
-Mă, tu nu eşti în apele tale! Ai ceva şi nu vrei să spui!
-Ai ghicit.
-Că ai ceva!
-Că nu spun, ridică Victor din umeri. N-am ce. Sunt cam indispus. O să-mi treacă.
Dar Alex îl privea atent, îl asculta atent… îl cunoştea de mult timp.
-Io-te la el! Măi nene, cum să zic io? Întâi că prea te dai în propoziţii simple. Apoi, “Indispus”,” nervos”, “supărat” şi alte daravele d`astea, pe lângă tine nu stau. Trebuie să-mi muncesc creierul prea mult ca să vă-ncapă. Dă-o dreacu` de gagică, femei pe toate drumurile!
Victor lăsă pe masă paharul ridicat doar pe jumătate:
-Ce?
-Flerul, bătrâne!, îl bătu Alex pe spate scuturându-l bine, cu un zâmbet până la urechi.
Victor nu protestă. Ca să-l clintească pe Alex i-ar fi trebuit prea multe explicaţii şi n-avea acum chef nici de una.
Alex îşi trecu mâna peste ţepii părului, după care se scărpină după ureche şi dădu de ţigara pe care o uitase acolo. O aprinse, se foi nerăbdător pe scaun, aruncă o ocheadă scurtă către Victor care scotea cerculeţe de fum privind prin el, dădu din cap cu buzele strânse şi apoi sorbi lung din coniac, în timp ce bătea tactul muzicii cu piciorul, pe sub masă.
…
Victor se străduia să participe la discuţie, dar sforţările de a fi atent la cuvinte, de a opri imaginile zgâlţâite de luminile nestatornice, îl oboseau şi-i făceau rău. Mirosurile amestecate de băuturi, parfumuri tari şi fum i se înfigeau în nări, în plămâni, înăbuşindu-l. Îşi descheie nasturii de sus ai bluzei întinzând gâtul după aer ca unul care se îneca, bău ce mai rămăsese pe fundul paharului fără a-şi putea îndepărta din gură amăreala cleioasă, iar stomacul îi returnă aproape tot. Renunţă la ţigara pe care tocmai o scosese din pachet lăsând-o moale pe masă cu un fel de sfârşeală care nu-i scăpă lui Alex. Acesta strivi propria ţigară la jumătate, înghiţi ce mai avea în pahar şi se ridică în picioare scâpând o altă înjurătură-acelaşi genunchi:
-Băieţi, se adresă celorlalţi trei-patru care abia se aşezaseră de câteva minute, eu şi Vic trebuie s-o întindem, avem o treabă.
Fără a mai asculta mirările lor, îl înşfăcă pe Victor mai cu voie, mai fără, şi îl scoase afară:
-"Spes amoris valete", şopti mai mult pentru sine.