O introducere este bună. Este bună nu pentru că finalitatea este enunţată ci, pentru că, ea se revelează devenind făgaşul demersului. Din punct de vedere obiectiv (în condiţiile în care avem naivitatea să credem că există, în afara persoanei, obiectivul) fără o introducere bună ne luăm prin surprindere atât pe noi cât şi pe ceilalţi. Surpriza are de obicei un caracter pozitiv. Aici vorbim însă de o expunere brutală la lumină a unui film încă nedevelopat.

Rezultatul este catastrofal doar în măsura în care pe film se găseau frânturi de timp interior. Timpul interior nu se măsoară cu un ceasornic obişnuit. El se măsoară cu ceasornicul de bucătărie al mamei lui Hristea. Deci o astfel de acţiune brutală prin care expunem negura fiinţării duce la o iremediabilă pierdere. Reuşim să ne pierdem întru amnezie.

În nodurile temporare omul ar fi (tot Hristea spune) “ceea ce îşi aduce aminte despre sine“. Dacă vorbim obiectiv, are dreptate. Cu alte cuvinte nu sunt ceea ce am uitat, nu sunt ceea ce nu îmi amintesc în interiorul zăvorâtului acum. În perspectivă sunt ceea ce voi reuşi să scap din ghearele uitării. Sunt convins că există o explicaţie de tip somatic sau psihologic. Poezia renaşterii din şi spre uitare este, în acelaşi timp, şi o poezie a supravieţuirii.

Viaţa în sine prin poleiala de perfecţiune nu interesează. Ceea ce interesează este lungul drum către nicăieri. De fapt nu chiar spre nicăieri. Căci pentru a putea să uiţi ziua de azi ai nevoie de un mâine. Ne manevrăm interiorul către o bătălie aprigă şi mută al cărei câmp este ceea ce ne aducem aminte în interiorul unui acum zăvorât.

Din acest punct despre om, despre acum nu se poate spune decât: atunci.