-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

POVESTIRI CU TALC(V)


de Tot Areal la: 25/04/2009 06:56:39
rezumat: numai pentru cine vrea sa le citasca
taguri: Spiritualitate Diverse 
voteaza:
Povestea ochilor

A fost odata o oarba care se ura pe ea insasi din cauza ca era oarba.
Ea ura pe toata lumea, cu exceptia prietenului ei iubitor.
El era intotdeauna gata sa o ajute.
Intr-o zi ea i-a spus lui:
"Daca as putea sa vad lumea, eu m-as casatori cutine!."
Intr-o zi cineva i-a donat o pereche de ochi. Cand bandajele au fost
luate jos, ea a putut sa vada totul, inclusiv pe prietenul ei.
El a intrebat-o: "Acuma ca tu poti vedea lumea, te casatoresti cumine?"
Fata s-a uitat la el si a vazut ca el este orb. Numai vazand ochii
lui inchisi a socat-o. Ea nu se astepta la asta. Gandul ca trebuie sa
se uite la ochii lui inchisi toata viata ei a facut-o sa-l refuze.
Prietenul ei a plecat si a doua zi i-a scris o nota spunand:
"Sa ai grija de ochii tai, draga mea, pentru ca inainte sa fie ai tai, au fost ai mei!"

Asa este si cu mintea omeneasca care lucreaza aproape intodeauna cand
starea noastra se schimba. Numai cativa dintre noi ne reamintim cum
viata noastra a fost inainte, si cine a fost alaturi de noi in cele
mai dureroase situatii.
Viata este un cadou!
Astazi, inainte sa spui cuiva un cuvant rau, gandeste-te la cineva
care nu poate sa vorbeasca.
Inainte sa spui ca mancarea nu este gustoasa, gandeste-te la cineva
care nu are ce sa manance.
Inainte sa judeci sotul sau sotia, gandeste-te la cineva care plange
la Dumnezeu pentru o companie.
Astazi, inainte sa te plangi despre viata, gandeste-te la cineva care
a plecat de tanar de pe acest pamant.
Inainte sa te plangi de copii, gandeste-te la cineva care ar dori sa
aiba copii.
Inainte sa te plangi de cineva ca nu ti-a curatat casa sau nu a
maturat-o, gandeste-te la oamenii care traiesc pe strada.
Inainte sa te plangi de distanta parcursa cu masina, gandeste-te la
cineva care merge pe jos aceeasi distanta.
Si cand tu esti obosit si te plangi de serviciu, gandeste-te la
someri, la cei care ar dori sa aibe un loc de munca.
Inainte sa arati cu degetul si sa condamni pe cineva, adu-ti aminte ca
nimeni dintre noi nu este fara pacat si noi toti trebuie sa raspundem
in fata Facatorului nostru.
Si cand ganduri depresive te doboara, pune un zambet pe fata si
multumeste-i lui Dumnezeue ca esti in viata!
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (75):


*** - de modigliani la: 26/04/2009 08:17:09
si inainte sa respiri gindeste bine, poate nu ai dreptul
#430144 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
..un sfat - de ioana_damian la: 26/04/2009 10:22:35
...e o pierdere de timp sa vorbesti pe acest site de spiritualitate! uitati-va pe contul meu...
#430186 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
ioana_damian - de modigliani la: 26/04/2009 10:37:55
unde se vorbeste in confa asta despre spiritualitate?
#430192 (raspuns la: #430186) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
*** - de picky la: 26/04/2009 11:08:53
uitati-va pe contul meu...
Cel de debit sau cel de credit?
#430221 (raspuns la: #430186) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Vulturul - de Tot Areal la: 01/05/2009 08:01:44
“Multumesc lui Dumnezeu ca am trecut de si peste asta”

Stiati ca vulturul stie cand se apropie furtuna cu mult inainte de se dezlantui? Vulturul zboara catre un locsor foarte sus si asteapta ca vantul sa bata.
Cand furtuna se porneste, aripile sale se aseaza in asa fel incat vantul il va ridica deasupra furtunii. Cat timp furtuna se dezlantuie dedesupt, vulturul zboara deasupra. Vulturul nu scapa de furtuna ci el se foloseste pur si simplu de ea pentru a se ridica mai sus. Se ridica pe aripile vantului care aduc furtuna.
Cand furtunile vietii se abat asupra noastra – si toti am trecut pe aici – ne putem ridica deasupra lor indreptandu-ne mintea si credinta catre Dumnezeu. Furtunile nu ne pot invinge si putem pemite puterii lui Dumnezeu sa ne ridice deasupra lor. Dumnezeu ne ingaduie sa plutim pe aripile furtunii care aduc boala, tragedie, esec si dezamagiri in vietile noastre. Putem zbura deasupra furtunii.
Amintiti-va, nu este o grutate a vietii care sa ne doboare, este modul cum ne raportam noi la ea. Biblia spune:

“Cei ce se incred in Domnul isi inoiesc puterea, ei zboara ca vulturii; alearga si nu obosesc, umbla si nu ostenesc” Isaia 40: 31
#432048 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
FARA TITLU(I) - de Tot Areal la: 01/05/2009 08:51:33
Ascetul semidivin, Nârada, i-a cerut cândva dirct Fiinţei Supreme să-l înveţe secretul Mâyei sale. Acest Nârada, în mitologia hinduismului, este un model favorit al discipolului aflat pe „calea evlaviei”(bhakti-mârga). Ca răspuns la prelungita şi ferventa sa austeritate, Vishnu îi apăruse în sihăstrie şi-I făgăduise satisfacerea unei dorinţe. Când el îşi exprimă smerit dorinţa sa adâncă, zeul îl învaţă nu cu vorbe, ci supunându-l unei întâmplări teribile. Versiunea literară a poveştii ne-a parvenit în Matsya-Purâna, o culegere sanscrită care şi-a căpătat forma actuală în timpul perioadei clasice a hinduismului medieval, aproximativ în sec. al IV-lea d. Cr. Ea ne este prezentată ca fiind povestită de către un sfânta pe nume Vyâsa.
În jurul sihastrului Vyâsa, în singurătatea sa din pădure, se adunase un grup de bărbaţi sfinţi. „Tu înţelegi ordinea eternă şi divină”, îi spuseră ei, „prin urmare, dezvăluie-ne secretul Mâyei lui Vishnu”.
„Cine poate oare înţelege Mâyâ Zeului Suprem, afară de el însuşi? Mâyâ lui Vishnu îşi exercită vraja sa asupra noastră. Mâyâ lui Vishnu e visul nostru al tuturora. Nu vă pot spune decât o poveste, care a ajuns până la noi din zilele vechimii, despre felul în care această Mâyâ şi-a făcut simţit efectul într-o anumită împrejurare aparte şi neobişnuită.”
Vizitatorii erau dornici să-l asculte. Vyâsa a început:
„A fost odată ca niciodată, un tânăr prinţ, Kâmadamana, adică „Îmblânzitorul Dorinţelor”, care, purtându-se în deplină potrivire cu înţelesul numelui său, îşi petrecea viaţa petrecând cele mai aspre şi mai ascetice austerităţi. Tatăl său, dorind să-l însoare, îi vorbi însă într-o anumită împrejurare cu următoarele cuvinte: „Kâmadamana, fiule, ce se întâmplă cu tine? De ce nu-ţi iei o soţie? Căsătoria aduce împlinirea tuturor dorinţelor unui bărbat şi prin aceasta, îngăduie atingerea unei fericiri desăvârşite. Femeile sunt însăşi rădăcina fericirii şi a bunăstării. Prin urmare du-te fiule drag, şi însoară-te.”
Tânărul rămase tăcut din respect pentru tatăl său. Dar când regele stărui mai departe şi-l îndemnă necontenit, Kâmadamana îi răspunse: „Dragă tată, îmi însuşesc purtarea pe care mi-o arată numele meu. Mi-a fost revelată puterea divină a lui Vishnu, care ne susţine şi ne ţine ca într-o plasă atât pe noi, cât şi toate cele ce sunt pe lume.”
Regescul tată făcu o pauză de o clipă ca să cugete, apoi îşi mută cu dibăcie argumentarea de la atracţia plăcerii personale la aceea a datoriei. Bărbatul trebuie să se căsătorească, declară el, pentru a zămisli urmaşi, astfel încât spiritele sale ancestrale de pe tărâmul strămoşilor să nu fie lipsite de jertfele de bucate ale urmaşilor şi ameninţate să se cufunde în mizerie şi deznădejde de nedescris.
„Iubite tată, spuse tânărul, am trecut prin mii de vieţi. Am suferit moartea şi bătrâneţea de multe sute de ori. Am cunoscut unirea cu soţiile şi pierzania. Am existat sub chip de iarbă şi de tufe, de liane şi de arbori. M-am mişcat printre vite şi animale de pradă. De multe sute de ori am fost brahman, femeie, bărbat. M-am împărtăşit din binecuvântarea lăcaşelor cereşti ale lui Shiva; am trăit printre nemuritori. Într-adevăr, nu e nici un fel de fiinţă, nici chiar supraomenească, a cărei formă eu să nu o fi îmbrăcat de mai multe ori; am fost demon, spiriduş, paznic al comorilor pământeşti; am fost spirit al apelor fluviilor; am fost prinţ ceresc; am fost şi rege printre şerpii-demoni. De fiecare dată când cosmosul a dispărut spre a fi sorbit din nou în esenţa fără formă a Divinului, am dispărut şi eu; iar când universul şi-a făcut din nou apariţia, am reapărut şi eu întru fiinţă, spre a trăi o nouă serie de renaşteri. În repetate rânduri am căzut pradă amăgirilor existenţei, şi totdeauna atunci când mi-am luat o soţie.
Dă-mi voie să-ţi povestesc, continuă tânărul, ceva ce mi s-a întâmplat în timpul penultimei mele întrupări. Numele meu în timpul acestei existenţe era Sutapas, „Cel-Ale-Cărui-Austerităţi-sunt-Bune”; eram ascet. Şi fierbintea mea credinţă în Vishnu, Stăpânul Universului, mi-a atras bunăvoinţa sa. Încântat de felul în care îmi împlinisem numeroasele-mi legăminte, el mi s-a arătat în faţa ochilor mei trupeşti, călare pe Garuda, pasărea cerească.
„Îţi fac un hatâr”, spuse el. „Orice doreşti ţi se va împlini.”
#432052 (raspuns la: #432048) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
FARA TITLU(II) - de Tot Areal la: 01/05/2009 08:52:36
I-am dat următorul răspuns Stăpânului Universului: „Dacă eşti mulţumit de mine, îngăduie-mi să-ţi înţeleg Mâyâ.”
„Ce poţi face tu cu înţelegerea Mâyei mele?” răspunde Zeul. „Îţi voi da mai degrabă îmbelşugare în viaţă, împlinirea datoriilor şi misiunilor tale obşteşti, toate bogăţiile, sănătate şi plăcere ca şi fii eroici.”
„Tocmai de lucrurile acestea”, spusei eu, „doresc să fiu scăpat şi să trec dincolo de ele.”
Zeul continuă: „Nimeni nu-mi poate înţelege Mâyâ. Nimeni nu mi-a înţeles-o vreodată. Nu va exista nicicând cineva în stare să-I pătrundă taina. Demult, tare demult, trăia un profet asemănător zeilor, pe nume Nârada, şi el era un fiu bun al zeului Brahmâ însuşi, şi era plin de evlavie fierbinte faţă de mine. Ca şi tine, el şi-a atras bunăvoinţa mea şi eu I-am apărut aşa cum îţi apar şi ţie acum. I-am făgăduit împlinirea unei dorinţe, şi el a dat glas dorinţei căreia şi tu I-ai dat glas. Apoi, deşi l-am prevenit să nu cerceteze mai departe taina Mâyei mele, el a stăruit, întocmai ca şi tine. Şi atunci I-am spus: „Aruncă-te în apa de colo şi vei trăi taina Mâyei mele.” Nârada s-a aruncat în iaz. A ieşit din nou la suprafaţă sub forma unei fete.
Nârada a păşit pe uscat din apă ca Sushilâ, „cea virtuoasă”, fiica regelui din Benares. Şi curând, ea fiind în floarea tinereţii, tatăl ei I-o dădu de nevastă fiului regelui învecinat din Vidarbha. Profetul şi ascetul ce sfânt, sub forma unei fete, a trăit din plin toate desfătările iubirii. La sorocul cuvenit, bătrânul rege din Vidarbha muri, iar soţul Sushilei îi urmă la tron. Frumoasa regină avea mai mulţi fii şi nepoţi şi era peste seamăn de fericită.
După trecerea mai multor ani izbucni însă o ceartă între soţul Sushilei şi tatăl ei, ceartă care ajunse în cele din urmă la un război sângeros. Într-o singură bătălie uriaşă mulţi dintre fiii şi nepoţii ei, tatăl şi soţul ei au fost ucişi cu toţii. Şi când ea află despre măcel, o porni adânc mâhnită din capitală spre câmpul de bătălie, pentru a înălţa acolo o jeluire solemnă. Şi porunci să se ridice un rug funerar uriaş pe care aşeză leşurile rudelor ei, fraţii, fiii şi nepoţii, iar apoi, unul lângă altul, trupurile soţului şi tatălui său. Cu propria-I mână apropie torţa şi dădu foc rugului; când flăcările urcară spre cer, ea strigă din toate puterile: „Fiule, fiule!”, iar când rugul începu să trosnească, se aruncă şi ea în vâlvătaie. Pojarul se răci şi se limpezi numaidecât; rugul se prefăcu într-un iaz. Şi Sushilâ în mijlocul apelor se regăsi, dar tot ca Nârada cel sfânt. Şi zeul Vishnu, ţinându-l pe sfânt de mână, îl ajută să iasă din lacul de cleştar.
După ce zeul şi sfântul ajunseră pe mal, Vishnu îl întrebă cu un zâmbet cu două înţelesuri: „Cine este acest fiu a cărui moarte o jeleşti?” Nârada rămase confuz şi ruşinat. Zeul continuă: „Aşa se înfăţişează Mâyâ mea, jalnică, ursuză, blestemată. Nici Brahmâ cel născut din lotus, nici oricare altul dintre zei, nici Indra şi nici chiar Shiva nu se pot adânci în abisul ei fără fund. De ce sau cum crezi că tocmai TU ai putea cunoaşte acest lucru de necunoscut?”
Nârada îl rugă să-i dăruiască credinţă desăvârşită şi evlavie, precum şi harul de a-şi aminti această experienţă în viitor. Mai mult, ceru ca iazul în care pătrunsese, ca într-o sursă de iniţiere, să devină u loc sacru de pelerinaj, iar apa lui – mulţumită prezenţei tainice şi necurmate într-însa a zeului care intrase acolo ca să-l scoată pe sfânt din adâncul magic – să fie înzestrată cu puterea de a spăla orice păcat. Vishnu îi împlini dorinţele pioase şi pe loc, în aceeaşi clipă, se făcu nevăzut, retrăgându-se în locuinţa lui cosmică din Oceanul de Lapte.
„Ţi-am spus această poveste”, încheie Vishnu, înainte de a se retrage tot astfel din faţa ascetului, „ca să te învăţ că secretul Mâyei mele e de nepătruns şi nu poate fi cunoscut. Dacă doreşti, poţi şi tu să te arunci în apă, şi vei şti de ce anume lucrurile stau aşa cum îţi spun.”
După care Sutapas (sau prinţul Kâmadamana în penultima sa întrupare) plonjă în apa iazului. Ca şi Nârada, el ieşi la suprafaţă sub înfăţişarea unei fete, fiind astfel învăluit în ţesătura altei vieţi.”
#432053 (raspuns la: #432048) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Povestea Broscuței... sau cum să înțelegi criza financiară - de Tot Areal la: 03/05/2009 09:25:27
Într-un sătuc de câmpie, a venit un "investitor american", însotit de asistentul lui. A bătut la prima ușă întâlnită și i-a spus proprietarului:
"- Uite, eu sunt colecționar de broscuțe. Dacă îmi aduci o broscuță, am să-ți dau pe ea 10 euro."
Țăranul a fugit repede în spatele casei și a luat o broscuță. I-a dat-o investitorului, și-a luat cei 10 euro și le-a spus vecinilor despre ce afacere a făcut. A doua zi, fiecare țăran s-a dus la investitor cu câte o broscuță, pe care a vândut-o cu 10 euro.
După câteva zile, investitorul le-a spus sătenilor: "- Văd că afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuță am să vă plătesc câte 20 de euro."
Țăranii au dat fuga în pădure (pentru că broscuțele din jurul casei fuseseră vândute pe 10 euro), au cules broscuțe și le-au predat investitorului, pentru 20 de euro/bucata.
După alte câteva zile, acesta s-a întors în SUA presat de afacerile de acolo, lăsându-l pe asistentul lui să vină cu broscuțele după cel mult o săptămână.
Înainte de a pleca, investitorul le-a spus țăranilor:
"- Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent în SUA. Vă promit însă că, la întoarcere, am să cumpăr, de la voi, broscuțele cu 60 de euro bucata. Sunteți interesați, în continuare, de afacere?"
Și a plecat, în uralele sătenilor fericiți de pleașca ce a dat peste ei.
A doua zi, asistentul investitorului a adunat sătenii și le-a spus:
"- Fraților, m-am gândit la o afacere pentru voi, dar trebuie sa fiți discreți. Șeful meu se va întoarce peste două săptămâni și vă va plăti câte 60 de euro/broscuța. Dacă vreți, vi le vând eu înapoi pentru 40 de euro bucata, iar voi le veți vinde cu 60. Profitul vostru va fi frumușel. Ce spuneți?"
Sătenii s-au adunat la sfat și au decis că o așa afacere nu mai prind ei altă dată. Au pus mână de la mână, s-au împrumutat pe la cunoscuți, pe la bănci, care pe unde a putut, și au cumpărat broscuțele înapoi cu 40 de euro bucata.
Asistentul investitorului a luat banii, a plecat în SUA, iar pe săteni nu i-a mai căutat nimeni, niciodată.
Au rămas cu banii dați, cu împrumuturi scumpe la bănci și fără să dețină niciun activ în plus față de ceea ce aveau înaintea afacerii. Au rămas cu propriile broscuțe, din curți și din pădure, vândute si răscumpărate de mai multe ori.
Le-au vândut cu 10 euro, apoi cu 20 și le-au răscumpărat cu 40 de euro. S-au împrumutat la banci, prieteni și au rămas cu speranța deșartă că investitorul american le va da 60 euro. Ți se pare de actualitate?...

Aceasta este povestea crizei, pe înțelesul celor care nu au deprins cotloanele "businessului bancar.
#432767 (raspuns la: #432053) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Criza îşi spune cuvântul - de Tot Areal la: 07/05/2009 08:50:05
Au trecut şi Sfintele Sărbători de Paşti, au trecut şi zilele libere de 1 mai. Numai criza mondială nu a trecut. Sau poate că a trecut şi n-am văzut-o noi, fiind prea ocupaţi cu grătarele, cu plimbările la iarbă verde. Sau aşa o fi criza: cu sfârâit de grătare, cu ieşiri la munte, la mare, cu maşini luxoase pe şosele, bară la bară! Desigur nu toţi oamenii au maşini luxoase. Dar grătare au mai toţi românii (eram să zic creştinii). Şi acum în criză, ce muzică, ce bubuit de tobe, de se zguduie pereţii caselor vecinilor, mai ales prin sate! De ce or fi dând aşa de tare muzica, bieţii creştini, nu înţeleg?! Cred că nu vor să mai audă de criză. Eu mai am nişte dopuri, trimise de o nepoată din Canada, pe care mi le mai pun în urechi, ca să mă protejez de mulţimea decibelilor, dar ce fac cei din celălalt capăt al satului care n-au dopuri, atunci când vor să citească o rugăciune?! Desigur, trebuie să înţeleagă şi ei că trecem prin criză şi să nu se supere...

Mă gândesc şi la pustnicii din inima munţilor. O fi şi la ei criză? Or fi ieşit şi ei la iarbă verde? Veţi zice: ei n-au nicio treabă cu criza mondială. Trăiesc la fel cum trăiau şi mai înainte. Fără grija banilor de chirie, fără teama că nu au benzină în rezervor, fără prostii gen legume modificate genetic, oi clonate, gripă aviară, ca să-şi omoare singuri găinile. Despre gripa porcină, nici că au auzit. De fapt nu avem voie să mai spunem „porcină” sau „porcească”, ci de „tip A – H1N1”. E o diferenţă!

Faptul că aceşti oameni retraşi la linişte au ce pune pe masă, se datorează muncii lor în grădină, măiestriei lor de buni gospodari, mai ales dacă dă Dumnezeu ploaie potrivită, căldură potrivită şi la timp…

Dânşii nu au rate la bănci, aşa că nu-i deranjează telefoanele de la firmele de recuperări; nu se bat pe locuri de parcare, nu stau la semafoare, nu inhalează noxe, nu le fură hoţii maşina, nu fac crize de anxietate când scad acţiunile la bursă sau le pică internetul, nu sunt panicaţi de frica vreunui cutremur, nu-i înjură pe politicieni, pentru că n-au televizor; nu pun clor în apa de izvor ca s-o dezinfecteze, nu-i frământa grija zilei de mâine, fiindcă ştiu că Tătuca-Dumnezeu le poartă de grijă; nu le este teamă că vor pierde cardul sau că li se fură bani din cont, nu stau ore în şir la cabinetul medicului de familie sau la farmacie pentru a-şi lua reţeta compensată, fiindcă la orice neputinţă şi pentru orice boală ei cunosc şi câte o buruiană de leac. Nu le e teamă de cipuire şi chiar dacă le spui ce pericol ne paşte, nu înţeleg mare lucru, nu intră în panică. Şi nu le mai spun pe toate. Aceştia sunt nişte oameni fericiţi din punctul ăsta de vedere. Trăiesc şi mor în mijlocul naturii şi se feresc de viaţa civilizată atât cât pot de mult.

Aşa că acolo, unde şi-au ales ei să trăiască, nu-i nicio criză. Acolo e un fel de rai, dar nu financiar. Toată lumea recunoaşte că acolo în pădure, în mânăstire, în locuri retrase, la ţară, viaţa este mai puţin stresantă şi totuşi cei mai mulţi nu renunţă la „civilizaţie” şi la criză. De ce?
Pentru că o mare parte din oameni sunt într-adevăr într-o criză, dar de altă natură.
#434802 (raspuns la: #432767) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Ispitirea lui Dumnezeu - de Tot Areal la: 10/05/2009 09:27:15
Apele au ieşit din matcă şi au început să inunde satul. Oamenii, rând pe rând, s-au urcat în bărcile de salvare. Doar Ioan a refuzat de fiecare dată să o facă. Stătea cocoţat pe acoperişul casei şi o ţinea pe a lui: “Eu rămân aici. Sunt sigur că Dumnezeu mă va salva.”
Dar nu a fost să fie aşa. Apele au crescut atât de mult încât l-au înghiţit pe Ioan al nostru.
Ajuns sus, în ceruri, la Dumnezeu, Ioan l-a întrebat pe acesta: “Păi Doamne cum ai putut să-mi întorci spatele mie, cel mai credincios om din satul acela? Cum ai putut să mă laşi să mor?”
La care Dumnezeu i-a răspuns tot cu o întrebare:
“Tu cum ai putut să refuzi toate cele trei bărci pe care ţi le-am trimis în ajutor?”
#435921 (raspuns la: #434802) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Cămaşa unui om fericit - de Tot Areal la: 12/05/2009 09:09:06
Se spune că, odată, un împărat s-a îmbolnăvit grav. A fost consultat de o mulţime de medici, dar nici unul nu a reuşit să-i dea vreo şansă de vindecare. Văzând că medicii nu-i găsesc leacul, în cele din urmă a apelat la un vraci, iar acesta i-a spus că, dacă va reuşi să îmbrace cămaşa unui om cu adevărat fericit, se va face sănătos. Şi cum oamenii în asemenea situaţii uită de Dumnezeu, uită că e păcat să apelăm la vraci, la bioenergie sau alte mijloace oculte şi fac orice, numai să-şi rezolve necazul, n-a mai stat pe gânduri şi a început să pună în practică sfatul vraciului.
Imediat câţiva slujitori au fost trimişi în toată lumea să caute un om fericit, să-i ceară cămaşa şi să i-o aducă împăratului. Aceşti slujitori au bătut la poarta unui alt împărat şi i-au spus:
- Măria ta, nu eşti tu cel mai fericit om? Eşti doar un împărat puternic. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem împăratului nostru.
- Eu fericit? Nu am fost niciodată. Mereu sunt îngrijorat că voi fi atacat, că voi avea războaie. Sunt neliniştit şi nu am niciodată somnul tihnit. Să ştiţi că nu sunt deloc mulţumit şi fericit.
Auzind aşa, slujitorii au plecat trişti mai departe şi au bătut la poarta unui om foarte bogat, a unui bancher, şi i-au zis:
- Domnule, noi credem că având de toate şi fiind foarte bogat, dumneata eşti tare fericit. Nu-i aşa? Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru.
- Vă înşelaţi amarnic dacă voi credeţi că eu sunt fericit. Cum aş putea fi fericit de vreme ce mereu mă tem că voi pierde banii, sau cineva mi i-ar putea fura. Mereu mă neliniştesc gândindu-mă cum să-i investesc cât mai bine, cum să-i fac să sporească mai repede. Mă gândesc apoi cui să-i las ca moştenire pentru a nu se risipi.... Şi mai am multe alte temeri. Vă spun că nu sunt şi nu am fost niciodată fericit.
Slujitorii merg mai departe şi bat la poarta unui om învăţat.
- Domnule, dumneata, care ai o faimă de om învăţat, cu siguranţă, trebuie să fii şi tare fericit. Cunoşti atâtea lucruri, ai dezlegat atâtea mistere! Nu se poate să nu fii fericit. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru.
- N-am găsit încă fericirea. Aşa credeţi voi că eu sunt fericit? Vă înşelaţi. Cum descopăr un adevăr, o noutate, mintea mea devine iar neliniştită. Ea vrea altceva, vrea mai mult. Nu am fost niciodată fericit. Credeţi-mă!
Acei slujitori începeau să fie descurajaţi. Nu mai ştiau la ce poartă să bată. Dar le era ruşine să se întoarcă acasă fără această cămaşă, fără să împlinească această misiune. De aceea, abătuţi şi obosiţi s-au retras într-o pădure. S-au aciuat lângă o colibă, la rădăcina unui copac bătrân. Cum stăteau ei lângă copac, gata să adoarmă de obosiţi ce erau, aud din colibă, pe cineva rostind următoarele cuvinte: "Doamne, ce fericit sunt că şi azi am avut cele de trebuinţă vieţii mele! Doamne, ce fericit sunt că şi azi am întâlnit oameni binevoitori care m-au ajutat! Doamne, ce fericit sunt....." Când au auzit, acei slujitori au năvălit în colibă să vadă cine rostise aşa cuvinte. Intră înăuntru şi găsesc un om în genunchi, cu mâinile ridicate către cer, care se ruga. Îl întreabă imediat:
- Omule, e adevărat că eşti fericit, aşa cum spui?
- Da, sunt foarte fericit fiindcă azi Dumnezeu m-a ajutat şi l-am simţit alături. Iar acum mă culc liniştit. Sunt foarte fericit că a venit primăvara, că au înflorit pomii, a răsărit iarba, au început găinuşele să se ouă. Ce vreţi mai multă bucurie ca asta?!
- Am vrea să te rugăm ceva: noi îţi plătim cât vrei dumneata, dar dă-ne cămaşa dumitale. Dacă împăratul nostru o va îmbrăca, se va face sănătos. La care omul din colibă le răspunde:
- Dar eu sunt aşa de sărac încât nici nu am cămaşă...
___________________________________________________________________________
Fericirea cea adevărată este cea sufletească, lăuntrică. Oamenii caută o fericire pământească, ce pleacă din afară. Se trudesc oamenii să facă mai întâi bogăţii, să se umple de bani, de plăceri şi de mărire lumească. Fericirea după care umblă cei mai mulţi constă în dorinţa de a avea spor la averi, belşug şi sănătate. Sunt bune şi acestea şi au şi ele rostul lor, dar nu valorează nimic, n-au nici un preţ, dacă nu sunt puse toate în slujba mântuirii sufleteşti.
Lumea doreşte o fericire pământească, care n-are nimic cu mântuirea sufletului, ci dimpotrivă, e foarte primejdioasă.
Câţi săraci nu s-au îmbogăţit şi au uitat cu totul de suflet! Când umblau cu pantalonii cârpiţi, cu opinci în picioare şi trăiau în modestie şi sărăcie, mergeau la biserică şi se rugau; erau blânzi, liniştiţi, ruşinoşi şi temători de Dumnezeu. Aşa îşi creşteau şi copiii, dar de îndată ce au dat de bani s-au pus pe chefuri şi petreceri, împodobindu-şi casele cu fel de fel de lucruri şi mobile costisitoare. Toate acestea i-au făcut să uite pe Bunul Dumnezeu şi s-au îndepărtat astfel de Biserică uitând că mai sunt creştini.
#436850 (raspuns la: #435921) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Perla si scoica - de cristine cristine la: 15/05/2009 20:14:55

Scoica a vazut o perla cazuta pe fundul oceanului. Dupa mari eforturi, a reusit sa apuce perla si a asezat-o langa ea, pe o frunza. Stia ca oamenii cauta perle, asa ca s-a gandit:
- Aceasta perla ii va tenta. O vor lua, iar pe mine ma vor lasa in pace.

Cand a aparut primul cautator de perle, ochii acestuia erau conditionati sa caute scoici, nu perle stand pe frunze. De aceea, el a apucat scoica, care, intamplator, nu avea inauntru nicio perla, si a lasat perla sa cada din nou pe fundul oceanului.
---------------------------------------

Stiti exact unde trebuie sa priviti. Tocmai de aceea nu reusiti sa gasiti Esentialul.

#439263 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
tabla de sah - de cristine cristine la: 15/05/2009 20:16:29
Un tanar, lovit de necaz, s-a dus la o manastire, departe, si i-a spus unui batran intelept:
- Viata m-a dezamagit. As dori sa ajung la lumina Dumnezeiasca, pentru a ma vindeca de suferinta, dar nu sunt in stare si o stiu prea bine. N-am sa pot petrece ani si ani in meditatie, austeritate si invatatura. Este peste puterile mele. Nu se afla oare o cale mai scurta, pentru unul ca mine?
Invatatorul l-a intrebat:
- Te-ai concentrat vreodata in viata ta asupra unui lucru?
- M-am nascut intr-o familie bogata. N-a trebuit sa muncesc niciodata. Ceea ce mi-a placut, intr-adevar, este jocul de sah. Imi petreceam aproape tot timpul cu jocul acesta.
Invatatorul a chemat un calugar. A fost adusa o tabla de sah si o sabie cu taisul ascutit, care stralucea in lumina soarelui. Invatatorul a asezat piesele pe tabla si i-a spus calugarului, aratandu-i sabia:
- Mi-ai jurat ascultare si credinta. A venit vremea sa mi-o dovedesti. Ai sa joci o partida de sah cu acest tanar, iar daca pierzi am sa-ti retez capul cu aceasta sabie. Daca insa castigi, am sa-i retez capul adversarului tau. Toata viata si-a inchinat-o sahului si n-a facut nimic altceva. Merita, asadar, sa i se taie capul daca pierde.
Cei doi jucatori s-au uitat la invatator si au vazut ca nu glumea. Au inceput sa joace. Din prima clipa, tanarul a simtit un firicel de sudoar curgandu-i pe spinare, pentru ca isi pusese viata in joc. Tabla de sah era lumea intreaga. Se facuse una cu ea, era el insusi o tabla de sah. A facut cateva miscari mai proaste, apoi adversarul sau, calugarul, a facut o greseala care a intors norocul de partea tanarului. Acesta a profitat si a atacat puternic. Pozitiile adversarului au slabit si au inceput chiar sa fie doborate.
Tanarul si-a privit adversarul pe furis, fara sa ridice capul. A vazut un chip inteligent si sincer, destul de muncit. S-a gandit la propria-i viata, searbada si neinsemnata. Si s-a simtit pe data cuprins de mila.
A facut inadins o miscare stangace, apoi inca una. Isi distrugea singur pozitiile. Avea sa piarda.
Atunci inteleptul a rasturnat tabla de sah, iar piesele s-au risipit in toate partile. Cei doi jucatori l-au privit cu uimire.
- Nimeni n-a pierdut, nimeni n-a castigat, a spus el. Nu va cadea niciun cap.
S-a intors apoi catre tanar si a grait astfel:
-Este nevoie de doua lucruri: concentrare si mila. Iar tu le-ai invatat azi pe amandoua.

#439264 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Spaima invatatorului - de cristine cristine la: 15/05/2009 20:20:14
"Adevaratul invatator nu este lipsit de simtaminte; dimpotriva. Numai ca stie sa si le stapaneasca, la nevoie."

La sfarsitul Evului Mediu, traia intr-o manastire japoneza un calugar batran care trezea in sufletele calugarilor tineri un soi de teama amestecata cu respect, pentru ca nimic nu parea sa-l tulbure. Desi spunea de cate ori avea prilejul ca emotiile nu sunt un lucru rau, atata vreme cat nu te lasi in voia lor, era mereu linistit si senin. Nu se supara, nu se speria, nu se ingrijora.
Intr-o dimineata de iarna, pe cand manastirea era inca invaluita in umbrele noptii, tinerii calugari s-au adunat in intuneric, fara sa scoata un sunet. Batranul calugar urma sa aduca ceasca de ceai rituala pana la altar. Cand a trecut pe langa ei, calugarii au tasnit racnind, ca niste stafii.

Calugarul si-a vazut de treaba, netulburat, fara sa sovaie, fara sa tresara. Ceva mai incolo se afla o masuta, pe care o stia. A pus cu grija ceasca de ceai pe masuta si a acoperit-o cu o bucata de matase, sa nu cada niciun fir de praf.

Apoi s-a sprijinit de perete si a scos un tipat cumplit de spaima
#439267 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Iubire de sine si realitate - de Tot Areal la: 30/05/2009 09:14:08
Un barbat i-a oferit fetitei sale in varsta de 12 ani o anumita suma de bani daca accepta sa tunda iarba. Fetita s-a apucat cu malt sarg de treaba si pana seara intreaga peluza era perfect tunsa, cu exceptia unui petic de iarba ramas intr-un colt.

Cand tatal i-a spas ca nu-i poate da banii, caci nu a respectat intelegerea, fetita i-a raspuns ca prefers sa uite de bani, dar nu este dispusa sa tunda ai iarba din acel petic.

Curios sa afle de ce, tatal s-a dus sa verifice portiunea de gazon netunsa. Chiar in mijlocul ierbii se afla o broasca raioasa mare. Fetitei i se facuse mila de ea si a refuzat sa o striveasca cu masina de tuns iarba.

Oriunde exista iubire, exista si dezordine. Ordinea perfecta ar face din aceasta lume un cimitir.

Anthony de Mello
#445368 (raspuns la: #439267) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Pilda gâştelor - de Tot Areal la: 02/06/2009 10:27:03
Se spune despre unii oameni, mai ales despre femei, că sunt ca gâştele, când fac gălăgie, când vorbesc mult. Şi de multe ori femeile se supără dacă îndrăzneşti să le spui că sunt ca gâştele. Dar ce ştim noi despre gâşte?
Iată ce ne spune ştiinţa:
Când fiecare gâscă îşi mişcă aripile, ea creează un curent ascendent pentru pasărea imediat următoare. Zburând în formaţie de „V”, întregul stol măreşte raza de acţiune a zborului cu 71% faţă de cazul în care fiecare pasăre ar zbura pe cont propriu.
Oamenii care merg în formaţie, împreună, în aceeaşi direcţie şi au simţul comuniunii pot ajunge la destinaţia care şi-au fixat-o mai repede şi mai uşor pentru că ei călătoresc ajutându-se unii pe alţii.
Atunci când o gâsca iese din formaţie, simte imediat rezistenţa aerului şi intră rapid din nou în stol pentru a beneficia de curentul ascendent creat de pasărea din faţă.
Dacă am avea acest simt al gâştelor, am rămâne în formaţie cu acei oameni care merg în aceeaşi direcţie cu noi.
Când gâsca din frunte oboseşte, ea intră înapoi în formaţie şi o alta îi ia locul în frunte.
Este de bun simţ să cedezi locul atunci când ai o slujbă solicitantă sau o ascultare care te depăşeşte. E o dovadă a smereniei şi a responsabilităţii.
Gâştele din spate gâgâie pentru a le încuraja pe cele din faţă să menţină viteza.
Şi oamenii trebuie să-i încurajeze pe conducătorii lor, pe cei ce le conduc destinele, căci nu întotdeauna tăcerea e şi smerenie.
În sfârşit şi acest mesaj este important: dacă o gâscă se îmbolnăveşte sau este doborâtă de o împuşcătură şi iese din formaţie, alte două gâşte o însoţesc şi coboară cu ea pe pământ pentru a-i oferi ajutor şi protecţie. Acele două gâşte stau cu gâsca bolnava sau rănită până când poate zbura din nou sau până când moare; şi numai atunci pleacă singure sau cu o altă formaţie pentru a prinde din urmă stolul lor.
La fel să procedăm şi noi cu fraţii care ies din formaţie sau sunt „împuşcaţi în aripi” de vreun „vânător”. Să ne aducem aminte de acela care a preferat să îngrijească de un bolnav, decât să ajungă să se închine la Locurile Sfinte.
Dacă am avea simţurile gâştelor, ne-am sprijini unul pe altul aşa cum fac ele.

Oare am ajuns la măsura gâştelor? Nu mă refer la gălăgie şi vorbărie, că acolo le-am depăşit…
#446508 (raspuns la: #445368) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Destinul slugii Xu - de Tot Areal la: 03/06/2009 14:52:18
Sluga unui negustor chinez Ali-Ban, pe numele sau Xu, adoarme in timpul orelor de munca la umbra unui cires. Il trezeste un barbat urat cu o cicatrice mare pe fata, acoperit de o manta si cu o coasa in mana. Era Moartea. Xu speriat, intreba cu groaza:
'Cine esti tu !?'
Barbatul ranji perfid si raspunse cu un calm izbitor:
'Eu sunt Moartea si am venit sa te anunt ca azi e ultima ta zi. Maine, cand soarele va fi exact deasupra capului tau, voi veni dupa tine. Nu ai cum scapa, iti cunosc deja si ultimul pas pe care il vei face inainte de acel moment.'
'Cine te-a trimis?' intreba Xu ingrozit
'Destinul' raspunse Moartea.
Vazand ca nu isi mai gaseste pacea, stapanul Ali-Ban se apropie de sluga sa Xu si il lua la intrebari. Dupa ce asculta cu atentie drama slugii, stapanul lua hotararea sa mearga cu acesta la Inteleptul din sat.
Inteleptul, isi scarpina barba alba si lunga, ofta de doua ori, il privi aprig pe Xu si conlcuziona:
'Tot ce putem face e sa incercam sa schimbam planurile de pe urmatoarea zi. Gandeste-te bine, unde trebuie tu sa fii maine, cand soarele va fi exact deasupra capului tau.'
Xu se gandi ce se gandi, transpira ce transpira si pana la urma raspunse:
'Unde sunt de obicei. La datoria stapanului meu.'
Toate privirile se indreptara acum spre Ali-Ban, care considerandu-se acum responsabil de viata slugii sale, se puse lung pe ganduri. Maine avea sa mearga la targul din satul X si drumul era anevoios pana acolo. Trebuia sa adape bine magarii inainte sa porneasca in zori de zi. Xu il va ajuta cu sacosele si cu amenejarea tarabei si ..asta e !
'Gata!' exclama Ali-Ban.. stiu unde ar trebui sa fii tu maine. In targul din satul X, alaturi de mine. Hotarasem asta cu doua saptamani in urma, cand am aflat unde se va tine targul exact si cata marfa aveam sa duc pentru taraba. Singur imi era imposibil sa ma descurc, asa ca deja vorbisem cu fratele meu sa imi imprumute in aceasta zi, o sluga care sa te inlocuiasca la casa.
Inteleptul incuviinta si hotarara ca a doua zi dimineata, Xu sa plece la un var de al sau in vizita, in satul Y, pentru doua zile. Apoi, dupa ce pericolul va fi trecut, avea sa se intoarca dn nou la stapanul sau care de data aceasta se va sacrifica pentru viata lui si va merge singur la targ.
Zis si facut.
A doua zi dimineata, pe drumul sau spre targul din satul X, negustorul Ali-Ban se intalni cu Moartea. O recunoscu dupa descrierea facuta de Xu in seara precedenta.
Moartea mergea la pas alert, cu coasa in spate, in directie opusa cu Ali-Ban.
'Unde mergi atat de hotarat' intreba negustorul ingrozit, scapand totodata urmatoarea intrebare .. 'sigur inaintezi pe directia buna? '
Moartea, fara a se opri din mars, ranji perfid acestuia:

'Nu am timp de pierdut. Am intalnire la ora amiezii cu sluga dumitale Xu, in satul Y'
#447158 (raspuns la: #446508) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Aparenta...Esenta... - de Tot Areal la: 10/06/2009 14:45:17
Oare ce conteaza intr-adevar?
Aspectul unei persoane ? Sau sufletul unui om?
Ambalajul unui cadou? Sau cadoul in sine?
Aspectul meu? Sau fiinta din mine?
Se da o lupta, este un razboi crunt,
In mincinoasa aparenta multe adevaruri se ascund…
Esentele tari se tin in sticlute mici…
Oare adevaratele valori sunt in oameni singuratici?
Oare in toti cei care trec nevazuti ca niste umbre,
Se zbat adevarate valori, adevarate persoane, dar pierd mai multe lupte?
Nimeni nu va sti vreodata
Adevarata esenta, existenta adevarata…
Caci se vor lovi mereu de acelasi scut impermeabil,
De aceeasi aparenta in care totul este valabil…
Se vor lovi mereu de aceeasi aparenta,
Ce-si spune cu tarie cuvantul in a omului existenta…

#449621 (raspuns la: #447158) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Cinstirea Duminicii - de Tot Areal la: 10/06/2009 14:46:32
Într-o Duminică din anul 1830, căpitanul unui vapor, care plutea pe râul Missisippi,
a poruncit unui marinar să descarce nişte pachete.
Marinarul spuse că nu-l lasă conştiinţa să lucreze Duminica.
- Du-te şi caută un om în locul tău.
- Şi aceasta e contra conştiinţei mele.
- Dacă e aşa, n-ai decât să părăseşti serviciul.
Omul îşi zise: "Dacă Dumnezeu vrea aşa, aceasta nu poate fi decât spre binele meu".
Şi a părăsit serviciul de pe vapor.
După câteva zile vaporul se scufundă şi cei mai mulţi dintre marinari au murit înecaţi.
Omul a scăpat, pentru că a ţinut cu orice preţ să sfinţească Duminica.
#449622 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Cea mai nobila fapta - de Tot Areal la: 17/06/2009 15:12:19
Un om avea trei feciori şi le-a împărţit toată averea în afară de un inel, pe care l-a rezervat pentru cel care va face fapta cea mai nobilă. Feciorii plecară. După câteva luni se întoarseră.
Cel mai mare zise:
- Un negustor mi-a încredinţat o mare sumă de bani şi i-am restituit-o.
- Cu aceasta ţi-ai îndeplinit numai datoria, zise tatăl.
Al doilea zise:
- Eu am scăpat de la înec un copil, periclitându-mi viaţa.
Tatăl răspunse:
- A fost bine şi erai îndreptăţit s-o faci.
Al treilea zise:
- Eu l-am găsit pe cel mai mare duşman al meu, dormind pe marginea unei prăpăstii şi l-am trezit ca nu cumva să cadă în prăpastie.
Tatăl îi întinse inelul şi-i zise:
- Tu ai făcut fapta cea mai nobilă, căci ai împlinit porunca cea mai grea:
"Iubiţi pe vrăjmaşii voştri"
#452407 (raspuns la: #449622) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Monologul lui Dumnezeu - de Tot Areal la: 23/06/2009 09:55:30
M-am uitat la tine cand te-ai trezit de dimineata.
Asteptam sa-mi spui doua trei cuvinte, multumindu-Mi pentru cele ce ti s-au intamplat, cerandu-Mi parerea pentru cele ce urma sa le faci astazi.
Am observat ca erai mult prea preocupat ca sa-ti cauti haine potrivite pentru a merge la serviciu.
Speram sa gasesti cateva clipe ca sa-Mi spui : Buna dimineata! Dar erai mult prea ocupat.
Pentru a vedea ca-ti sunt alaturi, am surprins pentru tin cerul cu culori si cant de pasarele. Pacat ca nu ai observat nici atunci prezenta Mea.
Te-am privit plecand grabit spre serviciu si iar am asteptat. Presupun ca fiind atat de ocupat, nu ai avut timp nici atunci sa-Mi spui doua vorbe.
Cand te intorceai de la munca, ti-am vazut oboseala si ti-am trimis o ploaie marunta care sa-ti alunge stresul acumulat.
Am crezut ca facandu-ti aceasta placere iti vei aduce aminte de Mine. In schimb, suparat, M-ai injurat.
Doream atat de mult sa-Mi vorbesti.Oricum ziua era, inca, lunga!
Ai pornit televizorul si in timp ce urmareai programul preferat, Eu am asteptat.
Ai cinat apoi cu ai tai si tot nu ti-ai adus aminte de Mine.
Vazandu-te atat de obosit, am inteles tacerea ta si am stins splendoarea cerului ca sa te poti odihni, dar nu te-am lasat in bezna.
Am lasat veghetori pentru tine o multime de stele. Era asa de frumos, pacat ca n-ai observat…
Dar nu conteaza! Poate chiar nu ti-ai dat seama ca Eu sunt aici pentru tine.Am mai multa rabdare decat poti sa-ti imaginezi tu vreodata..
Vreau sa ti-o arat, pentru ca si tu, la randul tau, sa o arati celor din jurul tau.
Te iubesc atat de mult incat te voi rabda.
Acum esti pe punctul de a te trezi din nou.
Nu-Mi ramane decat sa te iubesc si sa sper ca macar azi, imi vei acorda putin timp din timpul daruit tie.
Iti doresc o zi buna si minunata ca sufletul tau luminos !

Al tau Tata, Dumnezeu.
#454242 (raspuns la: #452407) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Tristă cugetare despre dragoste - de Tot Areal la: 23/06/2009 14:19:33
… Avem atîtea pricini de întristare şi altele care vin din urmă, încît a trebuit să inventăm televizorul, discotecile şi terasele cu muzică. A trebuit să inventăm internetul şi telefonia mobilă, avioanele şi plaja. Dacă am da toate acestea la o parte pentru cîteva zile lumea s-ar surpa, răpusă de tristeţe. Dar s-ar ridica mult mai sănătoasă şi mai frumoasă decît este.
Mă întristează mai ales lipsa de înţelegere, provenită dintr-o slăbire bolnăvicioasă a dragostei. Nu mai este bună înţelegere nici între oamenii acestei lumi, nici în adunarea bisericească. Fiecare e mai bun doar prin comparaţie, nu prin sine însuşi. Iar atunci cînd vrem să nu mai părem răi, facem totul pentru a dovedi că există alţii mai răi ca noi. Cu alte cuvinte, murdărim totul în jur pentru a părea noi mai curaţi şi mai buni. Dar aceasta este o minciună.
A venit vremea cînd fiecare trebuie să deosebească singur binele de rău şi minciuna de adevăr. Nu mai există argumente şi dovezi pentru că nu mai există o gîndire izvorîtă din trăire. Fiecare înţelege ce vrea, dar mai bine zis ce-i place. Şi fiecare va trăi sau va muri cu înţelesurile sale.
Vai de cei care înţeleg că luptă împotriva dragostei şi nu se opresc...
Parintele Savatie Bastovoi
#454312 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Va recomand o carte pe aceasta tema, - de Tot Areal la: 26/06/2009 15:01:04
''Basmul din Carpati'' de Dan Puric!
Superba! Nu am cuvinte!
#455573 (raspuns la: #454312) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
*** - de picky la: 26/06/2009 15:04:47
M A C U L A T U R A !
#455577 (raspuns la: #455573) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Creionul - de Tot Areal la: 14/07/2009 10:32:22
Copilul isi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, intreba:
- Scrii o poveste care ni s-a intamplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zambi si-i spuse nepotului:
- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decat cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, cand vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la el.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut in viata mea!
- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile.
Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusim sa le mentinem, vom fi totdeauna un om care traieste in buna pace cu lumea.
Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mana care ne conduce pasii. Pe aceasta mana o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform dorintei Lui.
A doua calitate: din cand in cand trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta inseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pana la urma va fi mai ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit Trebuie sa intelegi ca a corecta un lucru nu inseamna neaparat ceva rau, ceea ce este important este faptul ca ne mentinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa, ingrijeste-te de ce se intampla inlauntrul tau.
Si, in sfarsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca tot ce faci in viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa incerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.

-povestire de Paulo Coelho-
#461985 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Doar asta conteaza! - de Tot Areal la: 16/07/2009 09:28:48
Se povesteste ca intr-o zi din vremuri demult apuse un om a trebuit sa faca o calatorie intr-o tara indepartata, aflata peste mari si tari.
In drumul sau a intalnit tot felul de oameni, cu obiceiuri mai mult sau mai putin asemanatoare. Si-a amintit pentru tot restul vietii de unul dintre acestea.
Era dimineata cand a zarit in departatre turnurile unei cetatii. Pana sa ajunga in apropierea ei se facuse deja pranzul, si cum in partea dreapta a drumului se afla un cimitir ingrijit, cu pomi umbrosi si flori frumos parfumate, omul s-a hotarat sa faca un scurt popas.
Pasind catre o banca pe care o zarise in apropiere, omul a citit ceea ce era scris pe cruci… “A trait sase ani, trei luni si patru zile”… “A trait unsprezece ani, doua luni si cinci zile”… “A trait trei ani, patru luni si patru zile”… “A trait noua ani, opt luni si doua zile”…
S-a intristat crezand ca nimerise intr-un cimitir pentru copii, si unul dintre locuitorii cetatii l-a vazut si a intrebat:
-De ce esti atat de trist, ai pe cineva din familie ingropat aici? Mama, tatal poate…?”
-Cum s-ar putea una ca asta, doar vad ca aici sunt ingropati numai copii!
-Nu… doar ca, vezi… noi cand ne nastem primim fiecare cate un carnetel. La inceput tin socoteala parintii pentru noi, apoi scriem singuri… de fiecare data cand ne-am bucurat si pentru cat timp… iar cand unul dintre noi se duce, familia aduna timpul pe care l-a petrecut bucurand-se… si asta este ceea ce vezi tu scris aici.
-Timpul pe care l-ati petrecut bucurandu-va…
-Da, pentru noi doar asta conteaza!
Daca ar fi fost sa ai un astfel de carnetel, tu cati ani, cate luni si cate zile crezi ca ai fi adunat in el pana acum?
Oricata bucurie ai adunat si ai daruit pana acum, iti doresc sa traiesti… pana la adanci batranete!
#463383 (raspuns la: #461985) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
BUSTEANUL HOTARATOR - de Tot Areal la: 25/07/2009 16:11:59
Aflat in fata nodului gordian, Alexandru cel Mare a gasit imediat o solutie la care nu se gandise nimeni pana atunci: l-a taiat cu sabia.
Plutasii de pe Bistrita cunosc atunci cand bustenii lasati la apa se incurca si blocheaza albia raului, ca numai unul dintre ei stie exact care bustean trebuie inlaturat, ca apoi ceilalti sa revina toti in matca lor.
L-ati intalnit in viata pe omul acesta?
#466713 (raspuns la: #463383) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
GURA LUMII (parabola) - de Tot Areal la: 26/08/2009 08:30:43
„Se povesteşte într-o carte veche că un tată şi cu fiul său se duceau la târg să vândă un măgar. Tatăl şi fiul mergeau pe lângă măgar, pe jos, când s-au întâlnit cu nişte oameni care i-au luat în primire, zicându-le: “Ce oameni proşti, îşi rup încălţămintea şi picioarele ca să nu strice potcoavele măgarului!”.
Atunci, tatăl se sui pe măgar şi plecă. Curând se întâlniră cu alţi călători care şi aceia, i-au luat în râs: “Ce tată fără pic de inimă, uite, că nu are milă de copilul lui, îl lasă, sărmanul, să bată drumul pe jos!” Tatăl coborî şi sui pe măgar pe copilul său. Se întâlniră cu alţi călători. Văzându-i, aceştia spuseră: “Poftim! Se mai cheamă acesta copil cu creştere bună? Iată bătrânul merge pe jos iar fiul său călare pe măgar “.
“Ce-i de făcut, măi, cu oamenii aceştia?” zise tatăl. Se suiră amândoi pe măgar, cu nădejdea că vor astupa gura lumii. Da, de unde, abia făcură câţiva paşi şi alţi oameni pe care-i întâlniră ziseră: “Ia, uitaţi-vă, ce oameni tirani, două matahale de oameni sănătoşi merg călare pe un biet măgar”.
“Ascultă, măi fiule, zise tatăl, cu oamenii aceştia nu o scoatem noi la capăt. Hai să mai încercăm alta!” Coborâră amândoi de pe măgar, luară o prăjină de lemn şi, legând măgarul de câte două picioare, îl ridicară în spate şi porniră cu el la drum.
Când se întâlniră cu alţi călători, aceştia începură să râdă de ei ca de nişte nebuni că n-a mai fost chip, se spune în povestire, şi de supărare, omul nostru a trântit măgarul într-o râpă, într-un râu şi s-a întors acasă fără el numai să scape de gura lumii…
#475354 (raspuns la: #466713) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Ce este dragostea? - de Tot Areal la: 29/08/2009 14:35:33
O intrebare frecventa pe Google pare a fi: “Ce este dragostea?“… Ei bine, cea mai frumoasa explicatie am auzit-o cu cativa ani in urma de la o prietena asistenta medicala.
Zilele astea ploioase mi-au reamintit povestea pe care astazi m-am gandit sa o impartasesc cu voi.
“Era o dimineata aglomerata la cabinet cand, in jurul orei 08:30, intra un domn batran cu un deget bandajat. Imi spune imediat ca este foarte grabit caci are o intalnire fixata pentru ora 09:00. L-am invitat sa se aseze stiind ca avea sa mai treaca cel putin o jumatate de ora pana sa apara medicul. Il observ cu cata nerabdare isi priveste ceasul la fiecare minut care trece.
Intre timp ma gandesc ca n-ar fi rau sa-i desfac bandajul si sa vad despre ce este vorba. Rana nu pare a fi asa de grava… in asteptarea medicului, ma decid sa-i dezinfectez rana si ma lansez intr-o mica conversatie. Il intreb cat de urgenta este intalnirea pe care o are si daca nu prefera sa astepte sosirea medicului pentru tratarea ranii. Imi raspunde ca trebuie sa mearga neaparat la casa de batrani, asa cum face de ani buni, ca sa ia micul dejun cu sotia.
Politicoasa, il intreb de sanatatea sotiei. Senin, batranul domn imi povesteste ca sotia, bolnava de Alzheimer, sta la casa de batrani de mai bine de 7 ani. Gandindu-ma ca intr-un moment de luciditate sotia putea fi agitata de intarzierea lui, ma grabesc sa-i tratez rana dar batranul imi explica ca ea nu-si mai aduce aminte de 5 ani cine este el... Si-atunci il intreb mirata:
“Si dvs va duceti zilnic ca sa luati micul dejun impreuna?“.
Cu un suras dulce si o mangaiere pe mana, imi raspunde:
“E-adevarat ca ea nu mai stie cine sunt eu, dar eu stiu bine cine este ea“.,
Am ramas fara cuvinte si un fior m-a strabatut in timp ce ma uitam la batranul care se indeparta cu pasi grabiti.
Mi-am inghitit lacrimile, spunandu-mi in sinea mea:
“Asta este dragostea, asta este ceea ce imi doresc de la viata!... Caci, in fond, asa este dragostea adevarata ?!… nu neaparat fizica si nici romantica in mod ideal. Sa iubesti inseamna sa accepti ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi si ceea ce inca nu s-a intamplat. Persoanele fericite si implinite nu sunt neaparat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care stiu sa faca ce-i mai bun din tot ceea ce au”.

Viata nu inseamna sa supravietuiesti unei furtuni ci sa stii sa dansezi in ploaie.,
#476649 (raspuns la: #475354) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Cele doua picaturi de ulei - de Tot Areal la: 01/09/2009 14:56:24
Îmi amintesc cum, în 1982, şedeam acolo cu soţia mea, Christina, privind întâia dată la un continent, Africa, de peste o întindere îngustă de apă. La acea vreme nici nu visam că momentul tihnit de după-amiază va inspira o scenă din cea mai cunoscută carte a mea: „Alchimistul“. Aşa cum nici istorioara de mai jos, auzită în maşină, va servi drept un excelent exemplu pentru toţi aceia dintre noi care caută echilibrul între pedeapsă şi compasiune.
Un negustor şi-a trimis fiul să înveţe Secretul Fericirii de la cel mai înţelept om de pe lume. După ce a rătăcit patruzeci de zile prin deşert, tânărul a ajuns la un castel falnic, înălţat pe vârful unui munte. Acolo trăia înţeleptul în căutarea căruia pornise tânărul. Dar, în loc să-l întâlnească pe omul cel sfânt, eroul nostru a nimerit într-o încăpere ce forfotea de lume; negustori care veneau şi plecau, lume adunată pe la colţuri, muzică plăcută urechilor şi o masă întinsă, încărcată cu cele mai alese feluri din partea aceea a lumii.
Înţeleptul vorbea cu fiecare dintre cei prezenţi, aşa că tânărul a aşteptat două ceasuri până să-i vină şi lui rândul la audienţă. Înţeleptul a ascultat atent şi cu multă răbdare motivul pentru care se afla tânărul acolo, dar i-a răspuns că, pentru moment, nu are timp să-i explice Secretul Fericirii. I-a sugerat în schimb să se plimbe prin castel şi să se întoarcă după două ceasuri.
„Înainte însă, vreau să-ţi cer o favoare“, a adăugat el, înmânându-i tânărului o linguriţă în care a turnat două picături de ulei. „Plimbă-te fără să verşi uleiul din linguriţa asta“.
Tânărul a început să urce şi să coboare scările castelului, având tot timpul ochii aţintiţi la linguriţă. La capătul celor două ore, s-a înfăţişat din nou înţeleptului.
„Ei bine“, a întrebat acesta, „ai văzut tapiseriile persane atârnate pe pereţii sufrageriei mele? Ai admirat grădina ce i-a luat zece ani mai-marelui grădinarilor s-o creeze? Ai observat frumuseţea pergamentelor din biblioteca mea?“.
Încurcat, tânărul a mărturisit că nu a văzut nimic, singura lui grijă fiind să nu verse picăturile de ulei încredinţate de înţelept. „Atunci, mergi înapoi şi uită-te la minunile din lumea mea“, i-a spus acesta. „Nu te poţi încrede într-un om, dacă nu-i cunoşti şi casa“.
Ceva mai liniştit, tânărul a luat linguriţa şi a plecat să se plimbe din nou prin castel. De data aceasta, a fost atent la toate operele de artă ce împânzeau încăperile din tavan în podea. A văzut şi grădina, şi munţii din jurul palatului, a admirat delicateţea florilor şi rafinamentul cu care fiecare operă de artă era plasată pe locul ei. Reîntors la înţelept, i-a povestit în detaliu tot ce văzuse. „Dar unde sunt cele două picături de ulei pe care ţi le-am încredinţat?“ a întrebat bătrânul.
Uitându-se în linguriţă, tânărul şi-a dat seama că vărsase uleiul. „Ei bine, acesta e singurul sfat pe care ţi-l dau“, i-a spus înţeleptul înţelepţilor. „Secretul Fericirii constă în puterea de a observa toate minunile lumii fără a uita vreodată de cele două picături de ulei din linguriţă“.

Paulo COELHO
#477205 (raspuns la: #476649) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
CLIPA MAGICA - de Tot Areal la: 02/09/2009 09:05:24
În fiecare zi - împreună cu soarele - Dumnezeu ne oferă o clipă în care e posibil să schimbăm tot ce ne face nefericiţi. Iar în fiecare zi pretindem că nu realizăm momentul, ne străduim să credem că această clipă nu există, că ziua de azi e la fel cu aceea de ieri şi va fi identică cu cea de mâine. Dacă am fi atenţi, am putea descoperi clipa magică.
S-ar putea ascunde în momentul în care băgăm cheia în uşă, dimineaţa, în tăcerea de după cină, într-o mie şi unul de lucruri ce ni se par identice. Această clipă există - atunci, toată puterea stelelor ne pătrunde pentru un moment şi ne permite să înfăptuim miracole.
Uneori, fericirea e o binecuvântare, dar de cele mai multe ori e o cucerire. Clipa magică ne ajută să ne schimbăm, ne ajută să ne urmăm mai departe visele. Vom suferi, vom traversa multe momente dificile şi ne vom confrunta cu multe dezamăgiri, dar toate sunt pe cât de tranzitorii, pe atât de inevitabile, iar la final vom fi mândri de ce am lăsat în spatele obstacolelor. Cândva, în viitor, vom putea privi înapoi cu mândrie şi credinţă.
Nefericiţi sunt cei care se tem să-şi asume riscuri. Poate că nu sunt niciodată dezamăgiţi, niciodată deziluzionaţi, niciodată în suferinţă, precum aceia care au un vis de urmat. Dar, când privesc înapoi - pentru că întotdeauna privim înapoi - îşi vor auzi inima şoptind: „Ce ai făcut cu miracolele pe care Dumnezeu le-a semănat pentru zilele tale? Ce s-a ales de talentul pe care Cel Sfânt ţi l-a încredinţat? L-ai îngropat adânc, într-un mormânt, de teamă că-l vei pierde. Aceasta îţi este moştenirea: certitudinea că ţi-ai risipit viaţa“.
Nefericiţi sunt cei care aud astfel de vorbe. Pentru că atunci când, poate, vor crede în miracole, aceste clipe magice ale vieţii se vor fi scurs deja. Trebuie să ascultăm copilul care am fost, care încă trăieşte în noi. Acest copil cunoaşte înţelesul clipelor magice. Îi putem înăbuşi oftatul, dar nu-l putem reduce la tăcere.
Dacă nu vom renaşte, dacă nu vom privi din nou viaţa cu inocenţa şi entuziasmul copilăriei, nu are sens să mai trăim. Te poţi sinucide în multe feluri. Aceia care încearcă să-şi ucidă trupul încalcă legea lui Dumnezeu. Dar şi aceia care încearcă să-şi ucidă sufletul încalcă legea lui Dumnezeu, chiar dacă crima lor este mai puţin vizibilă în ochii omului.
Să fim atenţi la ceea ce copilul din noi încearcă să ne spună. Să nu ne ruşinăm şi să nu-l înfricoşăm, deoarece se simte singur şi abia dacă se face auzit. Să-l lăsăm să ia din când în când frâiele existenţei noastre. Acest copil din noi spune că nicio zi nu seamănă cu cealaltă.
Să-l facem să se simtă iubit din nou. Să-i facem pe plac - chiar dacă asta ar însemna să acţionăm într-un fel neobişnuit, chiar dacă ne-ar face să părem nebuni în ochii altora. Amintiţi-vă că înţelepciunea oamenilor este nebunie în faţa lui Dumnezeu. Dacă ascultăm copilul pe care îl purtăm în suflet, ochii ne vor străluci încă o dată. Dacă nu pierdem legătura cu acest copil, nu vom pierde nici contactul cu viaţa.
Hai să trăim toate clipele magice ale anului 2009!
Paulo COELHO
#477297 (raspuns la: #477205) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Cum a fost pacificat orasul - de Tot Areal la: 04/09/2009 09:18:05
Cel mai rău dintre ei, un arab pe nume Ahab, convertit de Savin, un călugăr de-al locului, a decis că situaţia nu mai poate continua aşa. Ahab era temut de toţi, dar nu s-a folosit de faima sa pentru a-şi impune voinţa. N-a încercat să convingă pe nimeni. Cunoştea mult prea bine natura umană pentru a intui că oamenii vor lua onestitatea drept slăbiciune, iar puterea îi va fi pusă la îndoială.
Aşa că a chemat nişte tâmplari dintr-un oraş învecinat, le-a dat o schiţă şi le-a spus să construiască ceva pe locul în care se află acum crucea ce domină aşezarea. Zece zile şi zece nopţi, locuitorii au auzit zgomotele ciocanelor şi i-au privit pe meseriaşi cum tăiau lemnul, îmbucau şipcile şi băteau cuie.
La sfârşitul celor zece zile, puzzle-ul gigantic trona în mijlocul pieţei, acoperit cu o pânză. Ahab i-a chemat pe toţi să participe la inaugurare. Solemn, fără a rosti vreun cuvânt, a îndepărtat pânza. Era o spânzurătoare. Cu funie, cu trapă şi tot restul. Nou-nouţă, dată cu ceară pentru a îndura vicisitudinile vremii pentru mult timp.
Cum erau toţi adunaţi în piaţă, Ahab a profitat de ocazie şi a dat citire noilor legi menite să-i protejeze pe fermieri, pe crescătorii de vite şi să anunţe recompense pentru cei care aduceau negoţuri noi în oraş. Cei care nu-şi găseau o slujbă onestă erau invitaţi să plece în altă parte. Nici măcar o singură dată nu s-a referit la monumentul pe care tocmai îl inaugurase. Ahab era un bărbat care nu credea în ameninţări.
După discurs, mulţimea s-a strâns în grupuri şi cei mai mulţi gândeau că Ahab a fost părăsit de îngerul protector şi şi-a pierdut curajul de altădată. Aşa că trebuia ucis. În zilele următoare s-au urzit tot felul de planuri împotriva lui. Dădeau însă cu ochii de spânzurătoarea din mijlocul pieţei şi se întrebau: Ce caută aici? A fost construită pentru cei care nu acceptă noile legi? Cine e de partea lui Ahab şi cine nu? Or fi spioni printre ei?
Spânzurătoarea privea în jos spre oameni, oamenii se uitau în sus la spânzurătoare. Încetul cu încetul, curajul iniţial al răzvrătiţilor s-a transformat în frică. Toţi cunoşteau reputaţia lui Ahab, ştiau că era de neclintit în decizii. Unii au părăsit oraşul, alţii au decis să accepte slujbele propuse, fie pentru că nu aveau unde se duce, fie de frica acelui instrument al morţii din mijlocul pieţei. Cu timpul, oraşul s-a liniştit, afacerile au înflorit şi oamenii au început să exporte cea mai bună lână şi să producă grâu de cea mai bună calitate.
Spânzurătoarea a stat pe locul ei timp de zece ani. Lemnul a rezistat, doar funia a fost schimbată din când în când. Dar nu pentru a fi folosită. Ahab nu a spus niciodată nimic. Imaginea era suficientă pentru a transforma curajul în teamă, încrederea în suspiciune, poveştile de bravadă în şoapte împăciuitoare. După zece ani, când legea a fost instaurată în Viscos, Ahab a distrus spânzurătoarea şi a înlocuit-o cu o cruce.

Paulo COELHO
#478175 (raspuns la: #477297) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Despre duşmani şi duşmănie... - de Tot Areal la: 06/09/2009 17:19:55
Zilele trecute îmi propusesem să scriu câte ceva despre ură, duşmănie şi duşmani asta apropo de răutăţile gratuite şi adesea nejustificate pe care unii colegi de forum/blog le aruncă în lipsă de idei sau argumente ori să arate ce ştiu ei, în micimea lor...
Şi tot găndindu-mă eu... sic! mi-am amintit că am citit ori mi s-a povestit - nu mai ştiu! - despre două femei, culmea - nedespărţite, despre care toată lumea credea că sunt cele mai mari duşmance. Zilnic îşi aruncau una alteia cuvinte grele, se jigneau reciproc, simţeau o plăcere soră cu satisfacţia supremă de a se lovi, de a se duela cu cele mai grele cuvinte şi acuze...
Dar, la un moment dat, una dintre ele moare...
Cealaltă i-a urmat curând. Viaţa fără cea care-i făcea zilele amare, nu mai avea nici un sens. Femeia nu mai avea de ce trăi şi nici ce aştepta de la viaţă. Nu mai avea un scop... Nu mai avea pe cine jigni şi nici de către cine să fie jignită... Nu mai avea pe cine urî...

Să fie oare ura faţa unui alt fel de iubire? De ce este necesar să ne facem unul altuia viaţa un iad când toţi împărtăşim acelaşi final, mai devreme ori mai târziu?
#479023 (raspuns la: #478175) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
TA - de Baby Mititelu la: 06/09/2009 18:25:21
Ura nu poate fi un alt fel de iubire. Ura e ura si iubirea e iubire cum albul e alb si negrul e negru. In general urasti pe cine invidiezi. Cred ca oamenii cu multi dusmani sunt oameni cu multe calitati. Invidia in oameni este extraordinar de prezenta si-culmea-marii invidiosi sunt tocmai cei care nu o recunosc. Nu e necesar sa ne facem viata iad dar sunt destui care, neimpliniti si goi, se hranesc cu sufletele altora. Este responsabil si omul calitativ superior, ca nu se detaseaza, ca hraneste...
#479029 (raspuns la: #479023) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
VIATA AR FI ASA DE USOARA - de maria de las maravillas la: 06/09/2009 18:39:27 Modificat la: 06/09/2009 18:45:12
Daca ai deschis, inchide
daca ai aprins, stinge
daca-ai conectat, desconecta
daca-i facut dezordine, ordoneaza.

daca ai murdarit, curata
dacai ai spart, repara
daca nu stii sa repari, cauta pe cel ce stie
daca nu stii ce sa spui, taci.

daca trebuie sa folosesti ceva ce nu-ti apartine, cere permisiunea
daca te-ai imprumutat, inapoiaza
daca nu stii cum functioneaza, nu atinge.

daca e gratis, nu risipi
daca nu-i treaba ta, nu te baga
daca nu stii sa faci mai bine, nu critica.

daca nu poti ajuta, nu deranja
daca ai promis, implineste.

daca ai jignit, cere-ti scuze
daca nu stii, nu opina
daca ai opinat, asuma-ti raspunderea
daca ceva iti foloseste trateaza cu iubire

SI ACUM VINE CE-I MAI BUN!!!!
daca nu poti face ceea ce vrei, incearca sa vrei ceea ce faci...
#479034 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
O primire meritată - de Tot Areal la: 07/09/2009 14:50:09
Un ţăran, om bun la suflet, avea obiceiul să spună tuturor:
- Vedeţi cum e lumea asta? Cei mari au de toate şi sunt primiţi oriunde cu mare pompă, în timp ce pe noi, cei simpli, nimeni nu ne bagă în seamă. Cum de este posibil aşa ceva, cum de se poate una ca asta? Vom ajunge noi pe lumea cealaltă şi vom vedea cum o fi şi acolo...
Azi aşa, mâine aşa, până când, omul nostru a visat, într-o noapte, ceva nemaipomenit: se făcea că murise şi ajunsese la Poarta Raiului. Acolo, ce să vezi, veselie multă, îngeri adunaţi să-l întâmpline pe noul sosit, bucurie mare! Omului nu-i venea să-şi creadă ochilor. Atâtea pregătiri doar pentru el, un simplu creştin. Oricum, era fericit că urma să intre în rai, nici n-ar fi sperat şi la o asemenea primire. Dar, când să intre pe poarta aceea minunată, înconjurat de tot acel alai, un înger se apropie de ţăranul nostru şi îi spuse:
- Omule, nu poţi intra pe aici, du-te ceva mai încolo şi vei găsi o portiţă mai mică, păzită de un înger. Intră pe acolo şi, mai târziu, ne vom revedea în grădinile minunate ale Raiului.
- Atunci pentru cine sunt toate aceste pregătiri? a mai întrebat omul mirat.
- Ei, aşteptăm pe un boier care a murit odată cu tine şi care, din clipă în clipă, trebuie să ajungă aici. Pentru venirea lui este sărbătoare şi ne pregătim să-l întâmplinăm cum se cuvine.
- Bine, îngerule, dar cum se poate una ca asta? Cât am trăit în lume, am văzut nedreptăţi multe, dar şi aici, cum de e cu putinţă? De ce el, fiindcă este boier, trebuie primit cu atâta fast? Contează că el are bogăţii şi eu nu?
- Omule, pentru a te mântui nu contează ce ai avut, fie că ai fost sărac, fie bogat, ci ceea ce ai făcut cu tot ce Dumnezeu ţi-a dăruit. Dacă ai fost sărac şi ai ştiut să împarţi şi celorlalţi din puţinul de care ai avut parte, te vei mântui negreşit. Dacă ai fost bogat, cu atât mai mult ai fi putut dărui cu drag celor mai necăjiţi decât tine. Fie că eşti sărac sau bogat, important este să rămâi om.
- Dar atunci, dacă şi eu şi boierul vom intra în rai, pentru ce este venirea lui aşa o sărbătoare?
- Omule, creştini ca tine, vin aici în fiecare zi, cu miile şi sunt bine primiţi cu toţii. Dar un boier de când n-a mai ajuns şi aici, în rai...

Sărac sau bogat, oricine poate fi bun şi darnic, din atât cât are. Cel bogat, însă, cu atât mai mult ar trebui să dea milostenie. Şi fiecare din noi este bogat, în felul său, căci oricând putem găsi pe cineva mai sărman decât noi, pe care să îl ajutăm. Dacă vom fi egoişti şi zgârciţi, ce folos vom avea? Cine a văzut vreodată un om rău sau zgârcit care să fie fericit?
#479184 (raspuns la: #479034) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
DESPRE JUDECATILE LUI DUMNEZEU - de Tot Areal la: 08/09/2009 12:10:28
Un pustnic de lângă cetatea Emesei, din Siria, avea mare dar si lumea avea mare evlavie la el. Însă el se gândea asa: "Doamne, prea bun esti Tu, că văd că la cei răi le merge bine, iar cei buni au necazuri si scârbe. Cum, Doamne, de îngădui Tu asa cu bunătatea Ta cea fără de margini?"
Apoi si-a zis: "Am să mă rog lui Dumnezeu, să-mi arate cum sunt judecătile Lui". Că sunt unii oameni care judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu: Cutare este rău, este păcătos, si-i merge bine. Altul este bun, dar copiii sunt răi, femeia este bolnavă, iar el scapă de un necaz si dă peste altul.
Unul este rău si trăieste mult, iar altul este bun si moare devreme. Uite, un crestin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteste si numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, si pe acela nu-l pedepseste Dumnezeu, cum zice la Proorocul Ieremia: Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeste si calea celor drepti totdeauna este în necaz?
Si din ziua aceea a început să se roage: "Doamne, arată-mi judecătile Tale, ca să nu judec!" Rugându-se el asa, odată a avut nevoie să se ducă la cetatea Emesei. Si ducându-se el, i-a iesit înainte un tânăr si i-a zis:
- Părinte, bagă de seamă, te duci la Emesa! Dumnezeu are să-ti arate mari taine, dar să nu te smintesti!
- Unde, fiule?
- Când ajungi la orasul Emesa, oras mare, frumos, să bagi de seamă că în marginea orasului este o grădină mare, înconjurată cu copaci, cu garduri, grădină cu copaci roditori, o livadă. Si să bagi de seamă că într-un loc s-a rupt oleacă gardul si este un copac cu o scorbură mare.
Să bagi de seamă că acolo alături de grădină, unde-i copacul cel cu scorbură, este o fântânită. Si lângă fântână este o cărare care trece, iar dincolo este drumul mare. Să te duci în grădina aceea si să intri în scorbura copacului. Să stai acolo ascuns si să te uiti spre fântână. Si ce-i vedea acolo, ai să te folosesti mult.
Pe urmă tânărul a dispărut. Pustnicul, când a ajuns la cetatea Emesei, a văzut fântâna, a văzut copacul acela cu scorbură mare în dreptul fântânii, a văzut si gardul unde era rupt. A intrat acolo, s-a băgat în scorbură si se ruga la Dumnezeu. Si, stând el acolo si rugându-se, vede că vine un boier călare pe un cal frumos. Boierul avea la dânsul un toporas si avea o tăscută frumoasă. A venit la fântână, s-a dat jos de pe cal si a dat drumul la cal să pască. Si el a stat, a băut apă si a scos din tăscuta de piele 150 de galbeni de aur. I-a numărat si pe urmă s-a culcat si s-a odihnit. Dar el în loc să-i pună în buzunar, i-a pus alăturea.
Când s-a trezit el, prima grijă era calul. Îi dăduse drumul să pască. Calul se depărtase mai încolo, dar păstea. Si el a fugit, a ajuns calul, dar punga cu galbeni i-a căzut si a rămas la fântână. El n-a observat că i-au căzut banii acolo. S-a suit pe cal si s-a dus înainte.
Părintele pândea din scorbură. După ce a plecat boierul, vine un om. Acesta a făcut cruce, a băut apă si a văzut punga aceea. Si când a văzut că într-însa e aur, a luat-o si nu s-a mai dus pe cărare, si nici pe drum înapoi, ci s-a dus de-a dreptul si a fugit cu punga de aur.
În urma acestuia care a luat punga si a fugit, vine un bătrân sărac cu doi desagi în spate, cu opinci rupte, haine vechi, obosit. Si a stat acolo, a scos niste pesmeti din desagă si apă din fântână, si a mâncat. Si a multumit lui Dumnezeu si pe urmă s-a culcat oleacă.
În timpul acesta boierul si-a dat seama că nu are banii la el, că i-au căzut la fântână, si s-a întors înapoi. Si găseste pe bătrânul ăsta.
- Mosule, n-ai găsit aici o pungă cu galbeni?
Asta nu stia nimic:
- N-am găsit nimic.
- Mosule, scoate banii! Unde i-ai pus?
- Cucoane, n-am găsit nici un galben!
- Ei! Scoate banii că te omor!
- Cucoane, nu stiu nimic!
Boierul a crezut că a ascuns banii si minte. A scos baltagul si i-a dat în cap si l-a omorât. A luat si a scos toate din desagi, a căutat prin hainele lui si n-a găsit banii.
Dacă a văzut boierul că l-a omorât pe ăsta si nici banii nu i-a găsit, s-a suit pe cal si a plecat dându-si palme si văitându-se că a omorât om nevinovat. Si s-a dus călare bătându-se.
Atunci părintele care pândea din scorbură a zis: "Ia uite măi, câtă nedreptate s-a făcut la fântâna asta! Cine a pierdut banii, cine i-a găsit si pe cine a omorât? Vai de mine, mare nedreptate a făcut Dumnezeu aici! Boierul a omorât pe bătrânul ăsta nevinovat si celălalt a luat banii si s-a dus în lumea lui".
Si cum se gândea el asa, a venit din nou îngerul Domnului în chip de tânăr.
- Părinte, părinte, iesi din scorbura asta si hai să stăm de vorbă!
#479432 (raspuns la: #479184) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
DESPRE JUDECATILE LUI DUMNEZEU(2) - de Tot Areal la: 08/09/2009 12:12:15
A iesit părintele si îngerul l-a întrebat:
- Ce ai văzut si cum ti s-a părut?
- Doamne, dar aici la fântâna asta numai nedreptăti a făcut Dumnezeu. Cine a pierdut banii, cine i-a găsit si cine a fost omorât!
- Părinte, mata ai vrut să stii judecătile lui Dumnezeu. Află că la fântâna asta, numai dreptăti a făcut Dumnezeu. Stii dumneata pe boierul acela cel tânăr? El are curti mari. Si stii unde-i curtea lui? Alăturea cu cel ce-a găsit banii. Si la acela săracul, într-o noapte i-a murit si mama si sotia, si el s-a dus la boier să-i împrumute niste bani. Boierul de mult voia să-i ia grădina lui, că avea o grădină cu pomi roditori, foarte frumoasă, chiar lângă grădina boierului.
Si a venit săracul la el, zicând:
- Cucoane, dă-mi niste bani împrumut să în-grop pe mama si pe sotia, că ti-oi prăsi la vară, ti-oi cosi, voi secera pe lan.
Si boierul si-a zis: "Acum îi momentul, că-i sărac!"
- Dă-mi livada ta!
- Cucoane, am muncit de mic, am plantat copaci, am răsădit si nu pot să ti-o dau!
- Cât să-ti dau pe livadă?
Dar acela a spus asa:
- Să-mi dai 300 de galbeni, că de nevoie o dau, că n-am cu ce face înmormântarea.
Dar boierul, văzându-l pe acela necăjit, că are doi morti, nu i-a dat mai mult de 150 de galbeni.
- Cucoane, Dumnezeu să facă dreptate. Eu n-am cerut prea mult. Grădina mea face 300 de galbeni de aur.
Si săracul s-a dus plângând acasă, cu 150 de galbeni, pentru că de nevoie a dat grădina. Dar a zis: "Dumnezeu să facă dreptate".
Si acum Dumnezeu a făcut dreptate. I-a găsit tocmai acesta care stătea lângă dânsul. 150 de galbeni i-a dat boierul de bunăvoie si 150 i-a uitat la fântână. Dumnezeu a făcut dreptate la fântână, că el când i-a dat numai 150 a zis: "Dumnezeu să facă dreptate cu banii! Nu mi-ai plătit grădina".
Si iată Dumnezeu preadrept i-a întors banii acum la fântână. I-a plătit grădina.
- Bine, la ăsta i-a făcut dreptate. Dar bătrânul care a fost omorât, cu ce era vinovat?
- Ai văzut cum i-a dat cu muchia în cap si l-a omorât? L-a întrebat de bani si bătrânul nu stia nimic. Bătrânul acesta - i-a spus îngerul -, când era tânăr de 25 de ani, era cu carul cu boi pe marginea unui râu. Si un om a vrut să treacă râul acela si, când era la mijlocul râului, l-a dovedit apa. Si tot striga la el: "Măi, frate, nu mă lăsa, că mor! Mă înec, nu mă lăsa!"
#479434 (raspuns la: #479432) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
DESPRE JUDECATILE LUI DUMNEZEU(3) - de Tot Areal la: 08/09/2009 12:13:11
Si el în loc să sară să-l scoată pe acela, a dat un bici în boi si a zis: "Asa îti trebuie, cine te-a băgat acolo". Si acela s-a mai luptat oleacă cu apa si s-a înecat. Săracul acesta avea multe fapte bune, dar pentru acel păcat, că n-a sărit să-l scoată pe acela din apă, se ducea în iad. Si lui Dumnezeu i-a fost milă si a vrut să-i plătească în lumea aceasta, pentru că a avut greseala aceea din tinerete, când nu a vrut să-l scoată pe acela din apă. El l-a omorât pe acela că nu l-a scos din apă atunci, si acum l-a omorât pe el nevinovat boierul ăsta. Dumnezeu a făcut foarte bine, că prin moartea asta, îl duce la bucurie si la rai în vecii vecilor pe sărac.
- Dar boierul?
- L-ai văzut pe boier cum se bătea cu palma peste cap? Mai încolo l-a mustrat cugetul că l-a omorât pe bătrân. A întâlnit un om si i-a dat calul de pomană, si a întâlnit altul si i-a dat hainele lui si a luat niste haine vechi de la un om si s-a dus la o mănăstire să se facă călugăr. Si după 40 de ani cât o să se pocăiască acolo, o să-l ierte Dumnezeu că a omorât un om nevinovat. Si cu ocazia asta si boierul se mărturiseste si face canon si se mântuieste.
Si tu ai zis că la fântâna asta s-au făcut trei lucruri nedrepte, dar Dumnezeu a făcut trei lucruri drepte si bune. Că judecătile lui Dumnezeu nu sunt ajunse de mintea omenească.
N-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este mai departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecătile Mele de judecătile voastre si gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor.
N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine, nu le ridica si pe cele mai adânci decât tine, nu le cerca, ca să nu mori!
N-ai auzit pe David Proorocul care zice: Judecătile Domnului sunt adânc mult?
Cum ai îndrăznit tu un om, să stii judecătile lui Dumnezeu, pe care nici îngerii, nici serafimii, nici heruvimii nu le stiu? Dar Dumnezeu m-a trimis pe mine, părinte, să-ti arăt că judecătile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.
Si tu ai judecat ceva, dar judecătile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, că ele au fost bune foarte! Deci de acum înainte să nu mai judeci pe nimeni si orice vei vedea să zici: Doamne, Tu toate le stii! Eu nu cunosc judecătile Tale!
Dar, fiindcă esti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te înteleptesc să nu mai îndrăznesti să iscodesti judecătile Lui, că judecătile lui Dumnezeu sunt adânc mult si nu le poate sti nimeni, nici îngerii din ceruri.
*
Asadar să tinem minte din această povestire, că tot ce ni se pare nouă în lumea asta că-i strâmb si rău, de multe ori ne înselăm! Că nu cunoastem jude-cătile lui Dumnezeu cele ascunse si necuprinse.
Nu cerca cele necercate si nu voi să ajungi cele neajunse! Amin.
#479435 (raspuns la: #479434) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Fa oricum - de maria de las maravillas la: 08/09/2009 12:54:52
Adesea lumea este irationala, ilogica si egocentrica
Iarta oricum.

Daca esti amabil, lumea poate sa te acuze de egoist sau de a avea intentii ascunse.
Fii amabil oricum.

Daca ai succes, vei castiga cativa falsi amici si cativa adevrati inamici.
Sa ai succes orice ar fi.

Daca esti onest si direct, lumea poate sa te insele.
Fii onest si direct orice ar fi.

Ceea ce intarzii ani in a construi, cineva poate sa distruga intr-o clipa.
Construieste orice ar fi.

Daca intalnesti seninatatea si fericirea, poti sa starnesti gelozii.
Fii fericit orice ar fi.

Binele care-l faci azi, adeseori va fi uitat maine.
Fa bine orice ar fi.

Da deseori ce ai mai bun din tine si poate niciodata nu va fi suficient.
Da lumii ce ai mai bun, orice ar fi.

Adevarat, analiza finala este intre tine si Dumnezeu.
Niciodata va fi intre tu si ei, orice ar fi.

Madre Teresa
#479456 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
DOUA PIETRICELE - de Tot Areal la: 08/09/2009 18:11:21
Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pîrîu de munte. Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre. Cînd bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pămint.
Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pîrîu şi să lăudau de dimineaţa pînă seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, cînd una, cînd cealaltă, pietrelor obişnuite aflate in preajmă. Păstraţi distanţa! Noi avem singele albastru! Nu avem de-a face cu voi!
De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care işi petreceau zilele gîndindu-se numai la ceea ce s-ar fi întîmplat cu ele cînd cineva avea să le descopere. Desigur – işi spuneau – vom fi puse intr-un colier impreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi. Şi visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge pină la capătul lumii.
Intr-o bună dimineaţă, pe cînd razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a intins mina şi a cules cele două pietricele albastre.
Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decît ca visurile lor să se transforme in realitate.
Au fost puse intr-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Răminem aici pentru puţin timp, şi-au spus, fiind sigure de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică.
Totuşi lucurile au fost altfel decît bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cîntar şi pipăite insistent de miini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, intr-o cutiuţă.
Mai tirziu, insă, o mină le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, in mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept răspuns, cîte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.
Revoltate au inceput să strige: Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu inţelegeţi cît suntem de importante? Cele două pietricele albastre ameninţau, plîngeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas. Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii.
Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gînd: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!
#479524 (raspuns la: #479456) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
DOUA PIETRICELE(2) - de Tot Areal la: 08/09/2009 18:12:11
Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă cît mai mult. A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărîme cîte puţin cimentul. După cîteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte. Intr-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pămint, eliberate în sfirşit din acea inchisoare insuportabilă. Suntem libere – au strigat amindouă in culmea fericirii.
Insă, jos fiind, au putut vedea zidul in care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atîta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva ii lipsea… Faţa, chipul blind şi dulce al Mariei, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci ii lipseau ochii.
Oh, nu, au exclamat amindouă, dînduşi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Maicii Domnului. Işi imaginau acum cît de bine se potriveau acolo, cît de frumos trebuie să fi strălucit şi cît de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dîndu-şi seama ce nechibzuite au fost.
Dis de dimineaţă a ajuns acolo omul care făcea curăţenie in biserică şi, din neatenţie, a călcat pe cele două pietricele aflate la pămint. Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind incă intuneric, nu le-a deosebit bine şi le-a strîns cu mătura pentru a le arunca la gunoi impreună cu praful şi alte pietre neînsemnate.
Concluzie:
Istoria celor două pietricele albastre are un sfirşit trist, pentru că ele nu au inţeles un mare adevăr. Se inşelau văzînd în sine ceea ce nu era adevărat, fugeau de realitate rătăcind prin visuri. Din această cauză nu au descoperit frumuseţea şi bogăţia pe care o primiseră de la Dumnezeu.
La fel ca şi ele, fiecare dintre noi are un loc al său in lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde ii este locul şi că tocmai in acel loc, rinduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie.
#479525 (raspuns la: #479524) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
DRUMUL DE MIJLOC - de maria de las maravillas la: 08/09/2009 21:09:09

Calugarul Lucas, acompaniat de un discipol, traversa un sat. Un batran il intreba pe ascet:
- Sfinte om, cum sa ma apropii de Dumnezeu?
- Distreaza-te. Mareste pe Dumnezeu cu bucuria ta, fu raspunsul.
Cei continuara calatoria. In acel moment se apropie un tanar.
- Ce sa fac pentru a ma apropia de Dumnezeu?
- Nu te distra atat, spuse Lucas.
Cand tanarul se indeparta, comenta discipolul.
- Pare ca dumneavoastra nu stiti foarte bine daca trebuie sa ne distram sau nu.
- Cautarea spirituala este un pod fara balustrada traversand un abism, raspunse Lucas. Daca cineva e foarte aproape de partea dreapta ii spun "mergi spre stanga".
Daca se apropie de partea stanga, spun "spre dreapta". Pentru ca extremele ne departeaza de "Drum".
#479588 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Viaţa ca un fluture albastru - de Tot Areal la: 19/09/2009 09:10:24
A fost odată un bărbat căruia i-a murit soţia, astfel că el locuia împreună cu cele doua fete ale sale, care erau din fire foarte curioase şi inteligente. Fetele îi puneau mereu multe întrebari… la unele ştia să le răspundă, la altele nu…
Tatăl lor îşi dorea să le ofere cea mai bună educaţie, de aceea într-o zi şi-a trimis fetele să petreacă o perioadă de timp în casa unui înţelept. Acesta ştia întotdeauna să le raspundă la întebările pe care ele le puneau. La un moment dat una dintre ele a adus un fluture albastru pe care plănuia să-l folosească pentru a înşela înţeleptul.
- Ce vei face? o întrebă sora ei.
- O să ascund fluturele în mâinile mele şi o să întreb înţeleptul dacă e viu sau mort. Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile şi-l voi lăsa sa zboare. Dacă va zice că e viu, îl voi strânge şi-l voi strivi. Şi astfel orice răspuns va avea, se va înşela!
Cele doua fete au mers într-o clipă la înţelept şi l-au găsit meditând.
- Am aici un fluture albastru. Spune-mi, înţeleptule, e viu sau mort?
Foarte calm, înţeleptul surase şi îi zise:
- Depinde de tine… fiindcă e în mâinile tale!

Aşa este şi viaţa noastră, prezentul şi viitorul nostru. Nu trebuie să învinovăţim pe nimeni când ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu. Viaţa noastră e în mâinile noastre, ca şi fluturele albastru. De noi depinde să alegem ce vom face cu ea.
#483014 (raspuns la: #479588) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Imblanzirea harfei: Poveste taoista - de Tot Areal la: 23/09/2009 10:27:52
Demult, in valea Lungmen [Cheile Dragonului, in Honan] crestea un arbore de paulownia, adevarat rege al padurii. Coroana lui se inalta pana la stele, iar radacinile ii erau adanc infipte in pamant, incolacite in jurul dragonului de argint, locuitor al taramurilor subterane. Se zice ca un vrajitor de seama a facut din lemnul acestui copac o harfa, a carei indaratnicie nu putea fi supusa decat cel mai mare dintre muzicieni.
Multa vreme harfa s-a aflat la curtea imparatului Chinei, dar toti cei care au incercat s-o faca sa cante au esuat. Oricat s-ar fi straduit, de pe corzile ei nu iesea decat note ascutite de dispret, care nu aduceau nici pe departe cu melodia pe care ei incercau s-o cante. Harfa era in asteptarea adevaratului ei stapan.
In cele din urma, a venit si Peiwoh, printul cantaretilor la harfa. Cu o mana blanda a mangaiat instrumentul, asa cum ai mangaia un cal naravas si i-a atins usor corzile. A inceput atunci sa cante despre natura si anotimpuri, despre munti si ape curgatoare si a trezit la viata amintirile arborelui de paulownia! Vantul caldut de primavara s-a jucat din nou printre crengile lui; apele involburate, dansand la vale, s-au inveselit la vederea florilor imbobocite; s-au auzit din nou vocile miilor de insecte bucurandu-se de venirea verii, ropotul placut al ploii, cantecul cucului. Din departare a parut sa auda si glasul amenintator al unui tigru - ecoul vaii i-a raspuns; acum a venit toamna - in noaptea tacuta, luna, ascutita ca un tais de sabie, stralucea deasupra ierbii acoperite de bruma. In fine, a venit si iarna - uneori, stoluri de lebede albe se invarteau printre fulgi, alteori grindina se abatea cu bucurie patimasa asupra cremgilor.
Apoi, Peiwoh a schimbat nota si a cantat despre iubire. Varfurile copacilor s-au leganat in vant, ca un tanar indragostit cazut pe ganduri. In inaltimi, un nor alb si stralucitor a traversat cerul - marturie a trecerii lui, pe pamant s-au intins umbre lungi, negre ca disperarea. Peiwoh a schimbat din nou tema, cantand de data asta despre razboi, despre zanganitul sabiilor si tropotul cailor. De pe corzile harfei s-a inaltat ecoul furtunilor din Lungmen, al fulgerului-dragon, al avalanselor rostogolindu-se ca tunetul printre munti.
Extaziat, monarhul l-a intrebat pe Peiwoh care este secretul sau. "Sire, a raspuns el, ceilalti au esuat pentru ca au vrut sa cante despre ei insisi. Eu am lasat harfa sa-si aleaga singura melodia si n-am stiut pana unde e harfa si de unde incepe Peiwoh."

Aceasta poveste ilustreaza perfect misterul aprecierii artei. Orice capodopera este o simfonie, ale carei corzi sunt simtirile noastre. Peiwoh reprezinta adevarata arta, iar noi suntem harfa din Lungmen. Corzile secrete ale fiintei noastre sunt trezite de atingerea magica a frumosului si vibreaza ca raspuns la chemarea lui. Suflet cu suflet comunica; auzim ceea ce nu este rostit, vedem ceea ce nu ni se arata in fata ochilor. Maestrul cheama la viata note despre care noi insine nu stiam ca exista. Amintiri de mult uitate reinvie, cu noi intelesuri. Sperante inabusite de temeri, dorinte la care nu indraznim nici sa ne gandim, toate ies glorioase la lumina. Mintea noastra este panza pe care artistul pune culoare; nuantele pe care le foloseste sunt, nici mai mult nici mai putin, decat propriile noastre simtiri, clarobscurul picturii se naste din lumina bucuriei si umbra tristetilor noastre. Asa cum noi existam gratie operei de arta, opera de arta exista si ea gratie noua...

Sursa: Cartea ceaiului / Okaura KAKUZO, Bucuresti: Nemira, 2008, pp. 83-86.,/u>
#484449 (raspuns la: #483014) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
POVESTE - de Tot Areal la: 23/09/2009 15:34:12 Modificat la: 23/09/2009 15:34:33
„Un vultur zbura in inaltimi, se desfata de frumusetea lumii si gandea in sinea lui: Trec in zbor peste departari intinse: peste vai si munti, mari si rauri, campii si paduri; vad multime de fiare si pasari; vad orase si sate si cum traiesc oamenii. Dar cocosul de la tara nu cunoaste nimic in afara ograzii in care traieste si nu vede decat cativa oameni si cateva dobitoace. Voi zbura la el si-i voi povesti despre viata lumii. Si vulturul a venit sa se aseze pe acoperisul gospodariei si a vazut cat de tantos si de vesel se plimba cocosul in mijlocul gainilor lui si s-a gandit: Inseamna ca e multumit cu soarta lui; dar, cu toate astea, ii voi povesti cele ce cunosc. Si vulturul a inceput sa-i spuna cocosului despre frumusetea si bogatia lumii. La inceput cocosul l-a ascultat cu atentie, dar nu intelegea nimic. Vazand ca nu intelege nimic, vulturul s-a mahnit si i-a fost greu sa mai vorbeasca cu cocosul. La randul lui, cocosul, neintelegand ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea si ii era greu sa-l asculte. Si fiecare a ramas multumit de soarta lui.”

#484508 (raspuns la: #484449) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Tacerea e de aur, vorba de argint - de Tot Areal la: 23/09/2009 15:35:51
Intr-o familie de tarani din muntii Tirolului se nascuse un fiu mut ca un peste. Baiatul indeplinea toate muncile care i se cereau si se arata cuminte si in celelalte privinte, dar nu scosese nici un singur sunet, in toata viata lui.
Intr-o seara, se povesteste, muntenii se asezasera la masa. Si atunci, mutul a deschis deodata gura si a pronuntat, fara sa se incurce: "Supa-i prea sarata." Au incremenit cu totii de uimire, cu lingurile in aer, deasupra strachinilor aburinde. Primul care si-a regasit cumpatul a fost pater familias. "Baiete, de ce pana acum n-ai scos nici o vorba?", l-a intrebat. Iar tanarul si-a lasat privirile in pamant. "Pai, pen'ca, s-a incumetat el, pan'acu' supa n-a fost niciodat' prea sarata."
Admirabila economie de expresie! Vai, de-am fi cu totii aidoma acelui pui de tarani: suficient de discreti si modesti ca sa renuntam la vorbele inutile. Din pacate, lumea, in totalitatea ei, este departe de acest ideal. Palavrageste, se cearta, dezbate, spune vrute si nevrute, nascoceste si raspandeste barfe, dupa cum ii sta in fire. Da, peste tot si mereu se vorbeste...
#484509 (raspuns la: #484508) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
ESTI SPECIAL(1) - de Tot Areal la: 29/09/2009 12:01:43
Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli. Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea intreg satul.
Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.
De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omulet avea o cutie plina cu stelute aurii si o cutie plina cu bulinute negre. Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.
Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.
Tot stelute primeau si cei talentati unii; puteau ridica greutati deasupra capului, altii puteau sarii peste cutii inalte. Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase. Acestora toata lumea le dadea stelute aurii. Asa se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute… Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine incat isi doreau sa mai faca ceva ca sa poata primi inca una.
Altii insa nu stiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre acestia din urma.
Tot timpul incerca sa sara cat mai sus, ca altii dar intotdeauna cadea la pamant. Iar cand ceilalti il vedeau jos se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar dupa aceea cand incerca sa le explice omuletilor de ce cazuse mereu spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa lipeasca si mai multe buline pe el.
Dupa un timp avea atat de multe incat nu mai vroia sa iasa pe strada, se temea ca va face iar ceva anapoda: cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce intr-o balta… si imediat o sa primeasca bulinute!!!
Adevarul este ca avea atat de multe buline incat ceilalti omuleti veneau si ii lipeau altele fara nici un motiv.
- Merita multimea asta de buline negre, isi spuneau omuletii unii altora.
- Este clar ca nu e bun de nimic!
Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el: „Asa este, nu sunt bun de nimic!”, isi spunea el.
In rarele dati cand iesea din casa statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai in largul lui.
Intr-o zi, se intalni cu un omulet total diferit de ceilalti: nu avea nici stelute, nici buline. Era din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia.
Sa nu credeti ca oamenii nu incercau sa lipeasca etichete si pe ea! Incercau numai ca nu ramaneau lipite ci cadeau. Fiindca nu avea nici o bulina unii o admirau atat de mult incat se grabeau sa-i lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau cu dispret fiindca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa ii lipeasca o bulina dar si aceasta cadea imediat.
- Ca ea vreau sa fiu!, ii trecu prim minte lui Pancinello. Nu mai vreau sa primesc etichete de la ceilalti!
Asa ca o intreba pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o eticheta.
#486039 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
ESTI SPECIAL(2) - de Tot Areal la: 29/09/2009 12:02:20
- Nu este mare lucru, ii raspunse ea. In fiecare zi ma duc sa il vad pe Eli.
- Pe Eli?
- Da, pe Eli, tamplarul, imi place sa stau cu el in atelier.
- Dar de ce?
- Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal! Si cu aceste cuvinte, Lucia se intoarse si pleca.
- Dar crezi ca-i va face placere sa ma vada?!?, striga el dupa ea.
Insa Lucia nu-l mai auzii. Asa ca Pancinello se intoarse acasa, se aseza la fereastra si incepu sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo, lipindu-si etichetele unul pe celalalt.
- Dar nu este drept!, isi spuse el suparat. Si pe loc se hotari sa mearga le Eli.
Se indrepta spre deal si urca pe cararea stramta pana ce ajunse in varf. Cand intra in atelier, facu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIASE. Scaunul era cat el de inalt. Ca sa vada ce se afla pe bancul de lucru trebui sa se ridice pe varfuri. Ciocanul era lung cat bratul lui! Inghiti in sec si isi zise:
- Eu aici nu raman!, si se indrepta spre iesire. Dar chiar atunci isi auzi numele:
- Pancinello, tu esti?, se auzi un glas patrunzator. Cat ma bucur sa te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau sa te vad mai bine!
Pancinello se intoarse incet si il privi pe mesterul tamplar, un barbat inalt, cu o barba stufoasa.
- Stii cum ma cheama?, il intreba Pancinello.
- Bineinteles ca stiu, doar eu te-am creat! Eli se pleca, il ridica de jos si il aseza langa el pe banca. Hmm… Se pare ca ai adunat ceva etichete…
- Nu am vrut, Eli! Am incercat din rasputeri sa fiu bun!
- Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este nevoie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun ceilalti despre tine!
- Chiar nu-ti pasa?
- Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei – sa imparta etichete bune sau rele? Si ei sunt tot omuleti de lemn ca tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce gandesc eu, Iar eu cred ca esti o persoana tare deosebita!
Pancinello incepu sa rada:
- Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as insemna ceva pentru tine?
Eli se uita la Pancinello, isi puse mana pe umarul lui micut si spuse incet:
- Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru mine!
Nimeni… niciodata… nu-l mai privise astfel pe Pancinello… si in plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…
- In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine, continua apoi Eli.
- Am venit fiindca m-am intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete, raspunse Pancinello.
- Stiu, mi-a povestit despre tine.
- De ea de ce nu se prind etichetele?
- Fiindca a hotarat ca este mai important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc altii. Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi!
- Cum adica?
- Etichetele se lipesc doar daca le consideri importante. Dar cu cat te increzi mai mult in dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni. Intelegi?
- Pai, nu prea…
- Vei intelege cu timpul. Acum esti inca plin de buline negre. Deocamdata iti va fi de ajuns sa vii la mine in fiecare zi, iar eu iti voi aduce aminte cat de important esti pentru mine.
Eli il puse jos pe Pancinello. In timp ce acesta se indrepta spre usa, Eli ii spuse:
- Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!
Pancinello nu se opri din mers, dar gandi: “Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are dreptate!”
Si chiar in clipa aceea cazu de pe el o bulina…
de Max Lucado
http://www.maxlucado.com
#486040 (raspuns la: #486039) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Impresionat! - de Tot Areal la: 01/10/2009 08:40:19
Pe măsură ce înaintez în vârstă, îmi plac din ce în ce mai mult dimineţile de sâmbătă. Poate că din cauza liniştii pe care o simt atunci când mă trezesc primul, sau poate că este doar bucuria neascunsă că nu trebuie să fiu la serviciu.
Oricum ar fi, primele ore ale dimineţilor de sâmbătă sunt cât se poate de plăcute. Acum câteva săptămâni, savurând liniştit prima cafea a unei astfel de dimineţi de sâmbătă, am pornit radioul. Ceea ce a urmat a devenit una din acele lecţii pe care viaţa ţi le dă din când în când. Iată despre ce e vorba:
La radio rula o emisiune matinală interactivă, cu păreri exprimate telefonic de ascultători pe tema emisiunii, punctate din când în când de anunţuri ale crainicului prin care îi asigura pe aceştia că le stă la dispoziţie în fiecare zi a săptămânii, inclusiv în dimineţile de sâmbătă până la prânz.
La un moment dat a intrat în direct un ascultător care dorea să povestească, oricui dorea să asculte, povestea celor 1000 de bile, ceea ce mi-a captat atenţia. Avea o voce gravă, fermă, dar deosebit de calmă.
Şi iată povestea lui, spusă crainicului radio:
Se pare că eşti tare ocupat cu acest serviciu la postulde radio: să ai o emisiune zilnic, inclusiv sâmbăta
dimineaţa, nu e un lucru uşor.
Sunt convins că te plătesc bine dar cred că e o ruşine că te ţin departe de familie atât de mult timp.
E foarte dureros că în aceste sâmbete în care ai lucrat ai pierdut primul concurs de dans al fiicei tale, primul
meci de fotbal al fiului tău, şi câte altele...
Dă-mi voie să-ţi spun ceva ce pe mine m-a ajutat să-mi stabilesc şi să-mi urmăresc priorităţile. Este povestea
celor 1000 de bile.
Vezi tu, într-o dimineaţă de sâmbătă ca şi aceasta, m-am aşezat la masă şi am făcut puţină aritmetică:
- un om trăieşte în medie 75 de ani. Ştiu că unii trăiesc mai mult iar alţii mai puţin, dar media esteasta : 75 de ani;
- am înmulţit 75 cu 52 şi am obţinut 3900, adică numărul de zile de sâmbătă pe care le trăieşte în medie un om;
- deoarece la acel moment aveam deja 55 de ani, am socotit câte zile de sâmbătă trăisem deja, adică 55x52,adică aproape 2900 de sâmbete;
- am socotit apoi că dacă voi trăi 75 de ani, mi-au mai rămas aproximativ 1000 de sâmbete.
După ce am terminat cu aritmetica, am trecut prin 3 magazine de jucării şi am cumpărat 1000 de bile de sticlă, din acelea cu inserţii colorate, cu care se
joacă copiii.
Şi am trecut prin 3 magazine pentru că nici unul nu avea 1000 de bile.
Oricum, până la urmă le-am cumpărat, le-am dus acasă şi le-am pus într-un vas mare şi transparent.
De atunci, în fiecare sâmbătă dimineaţă, am scos câte o bilă şi am aruncat-o.
Am realizat că observând cum se micşorează numărul bilelor din vas am devenit tot mai concentrat pe
lucrurile care contează cu adevărat în viaţă.
Nimic nu te motivează şi nu te ajuta mai mult în a-ţi stabili priorităţile în viaţă decât simpla imagine a timpului tău scurgându-se.
Şi acum, dă-mi voie să-ţi mai spun un singur lucru înainte de a închide şi a merge să-mi trezesc familia pentru a lua împreună micul dejun: în această dimineaţă am scos din vas ultima bilă.
Mă gândesc că dacă apuc sâmbăta următoare, sau şi pe cealaltă... pur şi simplu mi s-a dat puţin timp în plus...
Şi singurul lucru pe care orice om îl va accepta, este puţin timp în plus.
Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine şi sincer, îţi doresc să ai parte de mai mult timp cu familia ta. Iar mie îmi doresc să mai fiu pe-aici şi să ne mai întâlnim pe acest post de radio.
Bună dimineaţa şi... la revedere!
#486651 (raspuns la: #486040) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Viata e ca o cafea buna - de Tot Areal la: 07/10/2009 12:38:51
Un grup de oameni de succes in apogeul carierei lor, toti avand joburi si pozitii de vis, masini si case au facut o vizita unui fost profesor din facultate. Discutia a alunecat treptat spre cat de stresanta si obositoare e viata zi de zi.
Profesorul i-a intrebat daca vor sa bea o cafea buna si s-a intors din bucatarie cu un ibric mare, plin cu cafea, si o multime de cesti. Unele erau din portelan fin, altele din sticla, plastic, unele aratand normal, altele foarte delicate si scumpe, unele cu insertii aurite, altele cu toarta ciobita, si i-a rugat pe fiecare sa se serveasca.
Cand toti aveau cate o ceasca de cafea in mana, profesorul le-a zis : Daca ati observat, fiecare dintre voi a pus cafea in cate o ceasca scumpa si fina, lasand cestile simple si ieftine, goale pe masa. E normal sa vreti ceea ce e mai bun in viata, dar tocmai asta e sursa problemelor si a stresului pe care il aveti zi de zi.
Nu conteaza ce ceasca ai ales, cafeaua are acelasi gust. Ceasca nu adauga nici o calitate cafelei. In cele mai multe cazuri o face doar sa fie mai scumpa sau in alte cazuri nu putem vedea ce e de fapt inauntru. Ceea ce ati vrut voi de fapt a fost cafeaua, nu ceasca si totusi inconstient ati ales cele mai scumpe si bune cesti. Si apoi ati inceput sa va uitati la ceasca celuilalt gandindu-va ca e mai frumoasa decat a voastra.
Viata e ca o cafea buna : jobul, banii, cariera, masina, casa, hainele, pozitia in societate sunt cestile. Doar ne ajuta sa ne traim viata, dar nu sunt VIATA. Hainele pe care le avem, pozitia in societate si banii nu inseamna viata.
Doar ne ajuta sa traim viata. Nu definesc ceea ce inseamna viata. Din contra majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidiosi pe altii care au mai mult si nu reusesc sa se bucure de ceea ce au.
Cateodata, concentrandu-ne doar pe ceasca, uitam sa savuram cafeaua.
Savurati cafeaua, nu cestile! Cei mai fericiti oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai feiriciti oameni stiu sa se bucure cat mai mult de ceea ce au, acolo unde au, la momentul prezent. Ei fac viata sa fie frumoasa.
#488066 (raspuns la: #486651) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Biblia invingatorului - de Tot Areal la: 08/10/2009 14:22:38
1.Cand invingatorul comite o greseala, spune: ”Am gresit!“ si invata lectia.
Cand invinsul comite o greseala, spune: “Nu e vina mea!” si arunca vina pe altii.
2.Un invingator stie ca adversitatea este cel mai bun invatator.
Un invins se simte victima in fata adversitatilor vietii.
3.Un invingator stie ca rezultatele actiunilor lui depind de el.
Un invins crede in existenta ghinionului.
4.Un invingator munceste mult, dar isi si creeaza mult timp liber pentru el insusi.
Un invins este o persoana mereu ”foarte ocupata”, care nu are timp nici pentru ai lui.
5.Un invingator infrunta provocarile una cate una.
Un invins le evita si nu indrazneste sa le infrunte.
6.Un invingator promite, isi da cuvantul si si-l tine.
Un invins face promisiuni, dar nu da nici o asigurare.
7.Un invingator spune “Sunt bun, dar voi fi si mai bun!”
Un invins spune: “Nu sunt chiar asa de rau ca multi altii…”
8.Un invingator asculta, intelege si raspunde.
Un invins doar asteapta pana cand ii vine randul sa vorbeasca.
9.Un invingator ii respecta pe cei ce stiu mai mult decat el, si incearca sa invete ceva de la ei.
Un invins se impotriveste celor care stiu mai mult decat el si tine seama numai de defectele lor.
10.Un invingator spune: ”Trebuie sa existe o cale mai buna de a o face…“
Un invins spune: ”Asa am facut-o intotdeauna!”
11.Un invingator este o parte din solutie.
Un invins este o parte din problema.
12.Un invingator tine seama de ”cum se vede zidul in intregime”.
Un invins tine seama de ”caramida pe care trebuie sa o puna”.
13.Un invingator ca tine impartaseste acest mesaj…
Un invins, ca ceilalti, este egoist si il pastreaza numai pentru el insusi…

UN SALUT TUTUROR iNVINGATORILOR!
#488555 (raspuns la: #488066) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Căruţa goală - de Tot Areal la: 09/10/2009 07:47:24
Într-o dimineaţă, un băiat se plimba prin pădure împreună cu tatăl său. La un moment dat, tatăl s-a oprit, a stat câteva secunde ascultând, apoi şi-a întrebat băiatul:
- În afară de cântecul păsărilor şi de foşnetul frunzelor, ce mai auzi?
Băiatul, ciulind urechile, îi răspunse:
- Aud zgomotul unei căruţe.
- Aşa este, răspunse tatăl, mai mult decât atât, este o căruţă goală.
- Cum ştii, tată, că este o căruţă goală? căci încă nu se vede, ci doar o auzi.
- Este foarte uşor să-ţi dai seama când o căruţă este goală, din cauza zgomotului pe care îl face. Cu cât căruţa este mai goală, cu atât face mai mult zgomot.

Tot aşa este şi în viaţa de zi cu zi. Când vorbim prea mult, întrerupând conversaţia tuturor, fiind inoportuni şi îngâmfaţi, simţindu-ne preaputernici şi reducând valoarea oamenilor din jurul nostru, trebuie să ne amintim de căruţa goală care, cu cât este mai goală, cu atât este mai mare şi zgomotul pe care îl face.
#488908 (raspuns la: #488555) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Apa minunată - de Tot Areal la: 13/10/2009 15:33:27
O femeie, mergând la o mănăstire, se plânse de bărbatul ei unui părinte, zicând:
- Părinte, bărbatul meu este aşa de ursuz şi arţăgos, că nu mai pot să-l mai suport. Tot timpul ne certăm şi nu ştiu cum să fac ca să-l îndrept.
Părintele, înţelegând despre ce este vorba şi vrând să-i dea un mijloc prin care pacea să se reîntoarcă în familie, îi zise:
- Mergi la trapeză şi spune-i fratelui care are ascultare acolo, să-ţi dea într-o sticlă apă din fântâna mânăstirii şi s-o duci acasă. Când vine bărbatul tău acasă, să iei o înghiţitură din această apă. S-o păstrezi cu grijă în gură şi apoi vei vedea minunea.
Femeia făcu tot ce i se spusese. Când bărbatul veni seara acasă, lesne se vedea că era rău dispus, obosit şi nerăbdător. Numaidecât femeia luă în gură o înghiţitură din apa misterioasă şi se străduia să n-o piardă.
Într-adevăr, curând, bărbatul încetă. Astfel furtuna din acea seară trecu repede.
Încă o dată luă femeia acel medicament minunat şi din nou se lăsa cu acelaşi succes. Din acel moment bărbatul era altul, era transformat. Îi vorbea frumos şi o lăuda pentru gingăşia şi răbdarea ei.
Fericită din cale-afară pentru schimbarea soţului ei, femeia merse în grabă la părinte şi-i povesti despre succesul cu apa minunată.
- Nu apa din fântâna mănăstirii, spuse părintele, a făcut minunea, ci tăcerea ta. Mai înainte comentai înaintea bărbatului tău, care venea obosit de la muncă, şi-l enervai prin contraziceri. Tăcerea ta însă l-a îmblânzit.

Care aveţi probleme asemănătoare cu soţii, mergeţi de luaţi apă minunată de la acea mânăstire, iar dacă a secat acea fântână din cauza multelor solicitări, încercaţi şi cu apă de la chiuvetă; are acelaşi efect. Garantat!

Sursa: popasduhovnicesc.ro
#490229 (raspuns la: #488908) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Dragostea nu imbatraneste - de Tot Areal la: 16/10/2009 10:08:59
Oh, vino, sa te asezi alaturi de mine pe banca din fata casei, tu - draga mea sotie. Este dreptul tau: se vor implini in curand 40 de ani de cand suntem impreuna.
Diseara, pentru ca e timp frumos si pentru ca aceasta este si seara vietii noastre.
Vezi tu, meriti din plin acest scurt moment de odihna.
Iata, la ora asta copiii sunt deja la casele lor si din nou suntem doar noi doi ca la inceput.
Femeie, iti mai mai aduci aminte? La inceput nu aveam nimic, noi trebuia sa facem totul.
Si ne-am apucat sa le facem pe toate, era insa tare greu. Trebuia curaj, perseverenta. Trebuia iubire, iar iubirea nu este ceea ce se crede atunci cand esti la inceput.
Iubirea nu inseamna doar acele saruturi furate, acele vorbe dulci soptite la ureche sau imbratisarile acelea stranse unul langa celalalt: viata este lunga, ziua nuntii este doar o zi.
Mai tarziu si doar mai tarziu am inceput viata.
Trebuie sa fac asta si de indata totul se naruieste; trebuie sa refac cutare lucru si din nou el se strica.
Vin mai apoi copiii. Trebuie hraniti, trebuie crescuti. E un drum care parca nu se mai sfarseste; se mai intampla si sa se imbolnaveasca; stateai toata noaptea in picioare; iar eu munceam de dimineata pana seara.
Uneori eram disperati…
Iti mai amintesti, nevasta?
Toate grijile, toate harsaielile: numai ca tu erai mereu aici, langa mine.
Ne-am ramas credinciosi unul celuilalt. Si asa, eu am putut sa ma sprijin pe tine, iar tu te-ai spijinit pe mine.
Am avut noroc sa fim impreuna, am rezistat, am facut fata necazurilor, le-am invins. Adevarata iubire nu este ceea ce se crede. Adevarata iubire nu este doar pentru o zi, ci pentru totdeauna. Ea este ajutor reciproc, ea este intelegere.
Si, putin cate putin, incetul cu incetul, vezi ca nu le poti rezolva pe toate.
De aceea, aseaza-te langa mine si, dupa aceea, priveste, priveste, caci e vremea culesului roadelor si a punerii lor la pastrare.
Atunci cand cerul e roz, ca in seara aceasta si cand o pulbere la fel de roz urca pretutindeni printre copaci...
Aseaza-te aici, aproape de mine, dar fara sa scoatem o vorba: nu mai avem nevoie sa ne spunem nimic.
Avem nevoie doar sa mai fim, inca o data, impreuna si sa lasam sa cada noaptea peste multumirea unei meniri implinite.

Charles RAMUZ – Carticica de familie
#491546 (raspuns la: #490229) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
"Ghinion, noroc, cine poate sti?" - de Tot Areal la: 19/10/2009 14:52:16
A fost o data un om sarac care avea, in schimb, un cal foarte frumos, pe care dorea sa-l cumpere stapanul castelului. Dar de fiecare data, batranul il refuza.
"Pentru mine acest cal nu este doar un animal. Este un prieten. Cum pot sa-mi vand prietenul?"
Intr-o dimineata s-a dus la grajd si a descoperit ca disparuse calul.
Toti satenii i-au zis: "Ti-am spus doar! Ar fi trebuit sa vinzi calul. Acum a fost furat. Ce ghinion teribil!"
"Ghinion sau noroc?" a spus batranul. "Cine poate spune?"
Toata lumea a ras de el.
Dar peste 15 zile calul s-a intors, urmat de o intreaga herghelie de cai salbatici. A scapat din grajd, a curtat o iapa tanara si s-a intors cu intreg alaiul dupa el.
"Ce noroc!" au strigat satenii.
Batranul si fiul sau au inceput sa antreneze caii salbatici. Dar, o saptamana mai tarziu, fiul sau si-a
rupt piciorul, incercand sa antreneze un cal salbatic.
"Ghinion," i-au spus prietenii. "Ce-ai sa te faci acum fara ajutorul fiului tau? Esti si asa vai de
capul tau." "Ghinion, noroc, cine poate spune?" A replicat batranul.
Cateva zile mai tarziu armata stapanului pamantului a fortat toti tinerii din sat sa devina soldati.Toti in afara de unul... fiul batranului, care avea piciorul rupt.
"Cat de norocos poti sa fii," au urlat satenii. "Toti copii nostri merg la razboi, dar tu poti sa-ti pastrezi fiul acasa. Fii nostri probabil vor fi ucisi..."
Batranul a replicat, "Ghinion, noroc, cine poate sti?"

Viitorul vine spre noi fragmentat. Nu putem sti niciodata ce ne rezerva. Dar daca mentii tot timpul o atitudine pozitiva, usile sanselor raman deschise, iar tu vei fi o persoana mai fericita.
#492451 (raspuns la: #491546) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Iubire necondiţionată - de Tot Areal la: 27/10/2009 17:31:43
Un tânăr fusese în război în Vietnam aproape 3 ani de zile. Într-un final se întoarce în America şi îşi sună părinţii la telefon.
- Mama, tata, mă întorc acasă, dar vreau să vă cer o favoare. Am un prieten foarte bun şi aş vrea să îl aduc acasă cu mine.
- Sigur, ne-ar face mare plăcere să îl cunoaştem, au spus părinţii.
- Mai e ceva ce ar trebui să ştiţi despre el; în timpul războiului a fost rănit foarte rău. A călcat pe o mină şi explozia l-a lăsat fără o mână şi un picior. Nu are unde să se ducă şi vreau să vină să stea cu voi acasă.
- Ne pare rău să auzim asta, fiule. Poate rezolvăm cumva să îi găsim unde să stea.
- Nu, vreau să stea împreună cu noi acasă.
- Fiule, îi răspunde tatăl, nu-ţi dai seama despre ce vorbeşti. Un om handicapat ca el înseamnă o povară foarte mare pentru noi. Avem şi noi vieţile noastre de trăit. Ce sens are să ne încărcăm viaţa cu unul ca el. Lasă-l în pace şi vino acasă. O să-şi găsească el unde să stea.
În acest moment, fiul închide telefonl brusc. Părinţii n-au mai auzit nimic de el de atunci. După câteva zile, au primit un telefon de la Poliţie care îi anunţa că fiul lor s-a sinucis aruncându-se de pe o clădire. Erau chemaţi să identifice trupul. Părinţii înmărmuriţi, au ajuns repede la morgă şi acolo au descoperit că într-adevăr, fiul lor era cel care murise. De asemenea au mai descoperit un lucru.
Băiatul lor avea doar o mână şi un picior.

Ne e atât de uşor să îi acceptăm şi să îi iubim pe cei care sunt amuzanţi, plini de viaţă, fără probleme, dar nu ne pasă de cei care ne pot încurca planurile, care au probleme, sau nimeni nu-i bagă în seamă. Suntem ipocriţi. Da, eu sunt unul din ei.
#494304 (raspuns la: #492451) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Bogăţia sufletului - de Tot Areal la: 31/10/2009 10:19:40
Legenda spune ca o femeie saraca cu un copil in brate, trecand pe langa o pestera a auzit o voce misterioasa care i-a spus:
Intra si ia tot ceea ce iti doresti, dar sa nu uiti ceea ce-i mai important. Aminteste-ti ca dupa ce vei iesi poarta se va inchide pentru totdeauna. Asa ca profita de aceasta oportunitate, dar nu uita ce-i mai important.
Femeia a intrat in pestera si a gasit multe bogatii. Fascinata de aur si bijuterii, a asezat copilul pe o stanca si a inceput sa stranga de zor tot ce putea duce.
Vocea misterioasa i-a vorbit din nou: “Ai doar 8 minute!”
Cand au trecut cele 8 minute, femeia, incarcata cu aur si pietre pretioase, a fugit afara din pestera si poarta s-a inchis.
Atunci si-a amintit ca a uitat copilul inauntru, iar poarta s-a inchis pentru totdeauna.
Bogatia a durat putin, iar disperarea pentru totdeauna.
La fel se intampla de multe ori si cu noi. Avem aproximativ 80 de ani pentru a trai in aceasta lume si o voce ne aminteste mereu: ”Nu uita ce e cel mai important!”
Si cele mai importante sunt valorile spirituale, familia si copii, viata, educatia, bunul simt, reputatia, dragostea, adevarul si demnitatea de om.
In schimb castigurile, bogatia, placerile materiale ne fascineaza intr-atat incat uitam de ceea ce e mai important.
Asa ne risipim timpul si dam la o parte esentialul: “Bogatia sufletului.”
Sa nu uitam niciodata ca viata in aceasta lume trece repede si ca moartea vine cand ne asteptam mai putin. Iar cand poarta vietii se inchide pentru noi, nu ne mai folosesc la nimic regretele.

Traim intr-o lume de probleme, nelinistiti, si toate numai pentru ca am uitat ce e cel mai important: “Bogatia sufletului!”
#495370 (raspuns la: #494304) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Cum poţi fi strălucitor - de Tot Areal la: 31/10/2009 17:47:49
Într-un sat trăia un ţăran care avea mult pământ. Braţe de muncă însă nu avea, deoarece trăia singur. Doar un vecin mai venea pe la el din când în când, dar nu pentru a-l ajuta, ci mai degrabă pentru a-l ţine de vorbă. Mult timp a stat pe gânduri ce să facă pentru a-şi lucra pământul cât mai uşor, mai bine şi mai repede. Deodată îi veni o idee: "Ce-ar fi dacă aş cumpăra un plug şi un cuţit de plug?! Grozavă idee!" Se duse deci la un fierar şi comandă un plug şi un cuţit de plug. Aici îi veni încă o idee: "Şi ce-ar fi să cumpăr două cuţite de plug. Cine ştie, poate voi avea nevoie de al doilea mai târziu?!" Ţăranul îşi cumpără tot ce-şi propusese să cumpere şi se întoarse acasă.

În drum spre casă, ţăranul îl întâlni pe vecinul său. Văzându-i lucrurile, vecinul îl întrebă: "De la cine ai cumpărat acest plug şi aceste cuţite de plug, atât de noi şi lucioase?" Ţăranul îi răspunse, după care fiecare îşi continuă drumul său. Ajungând acasă, ţăranul atârnă un cuţit de plug pe perete, iar pe celălalt îl montă imediat la plug. Apoi se duse la arat. Zilnic lucra cu acest plug.

După câteva săptămâni, pe când ţăranul abia ajuns acasă de la câmp se odihnea, vecinul său se gândi să-i facă o vizită. Veni şi după un schimb de cuvinte, aruncă o privire asupra cuţitului montat la plug. Era ca şi o oglindă, aşa de curat şi strălucitor era. Dar văzu pe perete şi un alt cuţit pe care ţăranul îl cumpărase în aceeaşi zi. Acesta era închis la culoare; era deja ruginit. Atunci vecinul îl întrebă pe ţăran: "Ei, cum se face că aceste două cuţite de plug arată aşa de diferit, doar le-ai luat împreună? Atunci ambele arătau la fel de frumoase. Acum însă cuţitul de plug, pe care l-ai folosit deja mai peste tot, chiar şi în mizeriile de tot felul, arată frumos, de parcă ar fi o oglindă, iar cuţitul pe care l-ai atârnat pe perete şi care nu a fost scos afară deloc, a ruginit". Ţăranul îi răspunse:

"Cine stă şi leneveşte
Iute-iute rugineşte,
Însă cine se jertfeşte,
Ca un soare străluceşte".
#495438 (raspuns la: #495370) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
O POVESTE CU TALC - de Tot Areal la: 01/11/2009 09:29:18
Un barbat si o femeie erau casatoriti de peste 60 de ani.
Ei impartaseau totul si discutau despre orice. Nu aveau secrete unul fata de celalalt, cu exceptia unei cutii de pantofi pe care femeia o tinea pe dulapul ei de haine, si, despre care l-a atentionat pe sotul ei sa nu o deschida sau sa intrebe de ea vreodata.

In toti acei ani, el nici nu s-a gindit la cutie, dar intr-o zi, batrinica se imbolnavi foarte tare si doctorii ziceau ca nu prea mai are sanse sa se traiasca. Incercind sa puna toate lucrurile in ordine, batrinelul a luat cutia de pantofi de pe dulap si a pus-o linga patul sotiei sale..

Era si ea de acord ca era timpul sa afle si sotul ei ce era in acea cutie.Cind a deschis-o, in cutie erau doua papusi crosetate si o gramada de bani, in total vreo 25.000 de dolari. El a intrebat-o despre continutul acestei cutii.
- Cind ne-am casatorit, spunea ea, bunica mea mi-a spus ca secretul unei casatorii este sa nu te certi niciodata. Spunea ca intotdeauna cind ma suparam pe tine, sa tac din gura si sa crosetez o papusica...

Batrinelul era atit de impresionat, incit abia isi putea stapini lacrimile. Doar doua papusi erau in cutie! Ea fusese suparata numai de doua ori in toti acesti ani in care au trait impreuna.
Nu mai putea de fericit!
- Iubito, spuse el, inteleg existenta papusilor, dar toti acesti bani?
- Oh, zise ea, acestia sunt banii pe care i-am obtinut din vinzarea papusilor...
#495544 (raspuns la: #495438) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...