fâşii sure de pulberi îmi flutură-n urmă
zdrenţe din care se-nălţă flămânde
ţipete-n stol
ele-mi sunt zestrea şi smirna în cumpăna iernii din ele voi ţese
un şal mătăsos
numai bun de-nvelit înnoptările seci şi genunchii
îmi voi lega dimineţile-n el şi-l voi atârna ca pe un ochi viermănos
în găvanele lumii

până când gerul îl va albi
descântându-l

până ce crivăţul îi va desface firul de fir
şi umbra de umbră

din puful rămas voi face culcuş nou
căptuşit
depărtării

vai mie timpul îşi scutură iar peste oasele mele rumeguşul din unghii
piatra iarăşi mă zvârle din cârcă
şi mă-nţeapă în talpă
crucea pământului

o, Ahasverus, încă îţi zornăie punga
cum o tolbă înţesată cu şerpi