Florile au limba lor. Ma enerveaza cuvantul "floare" pentru ca este atat de uzitat. Educatoarea, invatatoarea, profesoara, sefa, toata lume primeste flori. E femeie la prima intalnire. Doctorita de familie, de dinti, de urechi. Flori, flori, flori. Este ziua ei, flori. "Ia-i o floare!". E o ingramadeala de flori taiate, folosite la nimic. "Pune-o, ma, intr-o vaza, ca se usuca!". Ah, acum se spune: "Las-o sa se usuce, sunt mai frumoase florile uscate".
Tocmai vroiam sa scriu ca urasc oamenii pentru ca au facut din flori plante banale. Dar nu ii urasc. Mai mult, urasc sa spun "urasc ceva". E urat. E neadevarat. Ma enerveaza oamenii pentru ca au facut din flori plante obisnuite. Nimeni nu mai asculta florile in ziua de azi. Sunt obligatii. "Ia-i, draga, un buchet de flori, nu te duce cu mana goala...".
Si asa, florile sunt ca niste produse, eu le cumpar si nu imi pasa de ele. Ti le dau tie. Tu stii ca am fost constransa sa ti le ofer, asa ca nu dai nici tu doi bani pe ele. Raman parasite intr-o vaza, cu prea putina apa si lumina... aproape deloc. Dureros este ca nimeni nu vorbeste cu florile.
Florile au limba lor. Nu a lor cu ele. A lor cu noi. Nu m-am intrebat niciodata daca florile vorbesc una cu cealalta. Daca isi marturisesc una alteia visele sau teama ca nu vor fi alese de un cavaler cu ochii albastri.
Nu. Ele vorbesc cu noi. Florile mele imi spun: "Buna dimineata!", "Noapte buna!", tipa uneori: "Schimba-mi apa, persoana fumatoare si insensibila!". Daca tipa, ma conformez. Uneori le alint si le mangai. Cu trandafirii imi place sa ma sarut. Pe bune. Asa se spune. Eu ma sarut cu trandafirii, sunt plini de dragoste, sunt moi, sunt pregatiti pentru buzele mele, respira sarutul meu pe masura ce il primesc. Cu crizantemele imi place sa vorbesc. Lor le povestesc ce am facut la serviciu, cum mai merge treaba prin redactie, cine cu cine s-a mai certat, daca aia s-a impacat cu ala etc. Mai sunt crinii. Crinii sunt flori puternice, care prefera sa ma ignore de cele mai multe ori. Stau semeti in vaza, iar eu trec pe langa ei si le arunc un "ce faceti?", asa, in varful limbii. Ca si cum nu mi-ar pasa. Ma privesc. Apoi fac o pauza. Dupa care ma ignora. Dar sunt regali... Nu ma ignora niciodata fara pauza in care eu astept sa zica ceva. Asa, fac ignoratul mai intens. Nu numai ca ma ignora. Ma ingora cu clasa. Apoi, cand mai au o zi, doua, si se ofilesc, ma pasaie. "Diana, Diana, mai Diana, vino putin!". Si ma duc, na... Ce sa fac? Imi vorbeste floarea cea mai mare, cea care tine pe umerii ei cresterea si buna starea intregii firi estetice. "Noi ne ducem, Diana. Ne-a fost bine la tine. Apreciem toata apa pe care ne-ai dat-o, apreciem si intrebarile tale zilnice. Esti o femeie... ok. Acum lasa-ne, devii sentimentala...". Asa fac ei mereu.
Florile sunt minunate, sunt personaje, sunt universuri. Nu ranesc pe nimeni! Nici macar cu spinii nu te ranesc suficient de tare incat sa vrei sa mai rupi inca una. Si, cu toate astea, mai rupi inca una. Daca ai o floare in casa (serios!!!), citeste-i cate o poezie de dragoste, in fiecare seara. Te va iubi si nu va dori sa se ofileasca. Si nici nu o va face, decat dupa ce te va invata ce dulce e limba florilor...