24 de ore de eternitate(Cap 5-PAUL)

CAP 5 – PAUL

- Mai doriţi ceva? O gustărică, poate ?Aţi gustat vinuleţul nostru de casă? genul de întrebare genială, pur românească, cu acele diminutive cărora greu le faci faţă când chelnerul te îmbie, puţin insinuant. Am zărit în privirea Miei un "da" ce mi se potrivea de fapt şi mie...
- Ştii ceva? Un platou mic cu ceva brănzeturi, măsline, calamari şi mai vezi tu...Adu şi un vin spumant sau şampanie. Tânarul zâmbi fericit...se putea făli şefului c-a făcut o vânzare consistentă, singura de pe terasa ce se scălda în arome de cafea...
Mia mă studia cu admiraţia celei ce i s-a ghicit şi împlinit dorinţa...Îi placea să stea cu mine, privindu-ne chiar fără să rostim o vorbă...
Povestea vieţii ei semăna cu o derulare de secvenţe alb-negru ale clasicilor Fellini si Antonioni…
Se căsătorise tânără, îndrăgostită până peste urechi de vedeta clasei.
Totul a început în acea iarna, în luna a doua de trimestru al clasei a noua…

- Acesta e Darius, Darius Patrângenaru, îl prezentă "nea" Stoica, profesorul de istorie care le era şi diriginte.
- Vreau să aveţi grijă să se integreze, chiar dacă vi se alătură atât de târziu…Aţi înteles?
Fetele s-au grăbit să înţeleagă, privind acel tânăr blond şi înalt ai carui ochi albaştri priveau blazaţi în gol. Şuşoteli, ochiade,chicoteli semnalizau celorlalţi băieţi din clasă că sunt în pericol: rivalul numărul unu îşi făcuse apariţia…
Mia îl privea cu interesul puştoaicei ce nu vroia să rămână în urmă…Un fel de întrecere cu celelalte, că doar inima ei palpita pentru Paul, solistul şi chitaristul formaţiei şcolii.
Şi de acesta se lipise pentru că era vedeta, iar ea îşi dorea să strălucească lânga el, atrăgând invidia celorlalte.
Cu timpul, începu să-l îndrăgească şi-şi petreceau existenţa platonică înfulecând filme pe pâine şi plimbăndu-se pe străzi în neştire .
Când formaţia performa în faţa elevilor, ea se plasa în primul rând, acaparându-i atenţia şi făcându-l să roşească, deşi era cu doi ani mai mare decât ea. Era conştientă de puterea ochilor ei migdalaţi. Îl privea pe sub bretonul acela impecabil ce-i încadra faţa într-o versiune reuşită a Cleopatrei…El se topea şi falsa din când în când, dar…îndrăgostiţilor li se iartă tot. Îl întâmpina la ieşirea din culise şi se delecta defilând apoi cu el în văzul tuturor.
Paul era gelos, deşi nu avuse curajul să-i spună vreodată: "te iubesc". Îi făcea scene pentru că privea în ochi şi alţi băieţi. Ar fi dorit-o doar a lui, în cuşca dragostei lui tacite, departe de orice tangenţa cu vreun pericol masculin.
Era subiectul lui preferat de discuţie, iar când îl epuiza, tăcea…
Miei îi plăcea idea că-l cucerise, dar acum, îngrădită parcă, se sufoca.
Apariţia lui Darius îi trezi noi dorinţe de a se evidenţia: era premianta clasei, cucerise pe băiatul cu chitara, iar acum…
Stătea în a doua bancă în spatele ei…Îi simţea privirea în ceafă şi îşi mişca trupul , uneori brusc, pentru a-i atrage atenţia.
Cănd şi-a scăpat intenţionat cartea de istorie pe podeaua cenuşie a clasei, era sigura că i-o va ridica el…Dar nu! Cartea rămase acolo, clipe lungi, clipe penibile de aşteptare deşartă…
Se aplecă înciudată s-o ridice, cu ochii aţintiţi pe el…O privea distant, impasibil, cu ochii aceia albaştri şi reci…
Înşfăcă furioasă cartea şi-şi reluă înţepată locul pe scaun. Prima încercare eşuase…

- De ce zâmbeşti? M-am mânjit cumva? Da, întâmplător se mânjise puţin cu Camembert, dar motivul zâmbetului, doar eu îl ştiam…




(va urma)