Despre serile de iunie, ştia că sunt cele mai frumoase. Zilele erau atât de calde, înabuşitor de fierbinţi… Dar seara era altceva. Seara este ca şi cum se aeriseşte un cuptor de ţară şi, deşi miroase a fierbinte, ceva proastăt ia locul dorinţei de a-ţi smulge pielea de pe tine. Într-o seară ca asta a ieşit Maria din casă. Ieşea să se plimbe agale pe lângă cladirile vechi din Bucureşti. Din ce în ce mai puţine şi din ce în ce mai dărăpănate. Aşa arătau clădirile vechi din Bucureşti. Ei îi plăcea să le privească îndelung, să îşi imagineze oamenii care au stat cocoţaţi şi au lipit bucată cu bucată, până au construit casele alea care miros a efemer şi nemurire, în acelaşi timp.
Primăvara durează atât de puţin… Din iarnă, ai două săptămâni de tranziţie, şi apoi vine vara. Copacii nici nu au timp să înfrunzească, să înflorească. Nu au timp. Vin rafale de căldură şi transformă seva frunzelor în sânge bătrânesc, sânge care nu mai vrea să curgă prin venele obosite de timp. Apoi clădirile. Totul. Totul pare bătrân în vechiul Bucureşti. Şi totul contrastează. Depinde de ce ochi ai. Uni văd puştani care fumează marijuana, în parcuri, alţii clădirile, alţii maşinile luxoase care au destinaţii luxoase, parte a vieţilor lor luxoase…
Maria s-a întrebat de multe ori de ce sunt destinele atât de diferite. Aceleaşi locuri, aceeaşi cultură, dar atât de diferiţi.
Nu poate râmăne mult prin oraş. Mama ei este singură acasă. Mama ei este mereu singură. De când a rămas singură, este mereu singură. Nu are prieteni, nu are dorinţa de a-şi face prieteni. O are pe Maria şi îi este de ajuns.
Şi Maria o iubeşte mult. Este o mamă bună. Nu exista nici un moment în care să nu ai nevoie de o mamă bună. Aşa spune Maria de fiecare dată când mama ei se plânge că îi ţine destinul fetei în loc.
Acum se plimbă pe lângă Operă şi îşi face curaj să urce tot dealul ăla aglomerat care trimite către Drumul Taberei. Acolo locuiesc ele, împreună. Şi Pac. Motanul Pac. Bătrânul motan Pac.
Pentru cei aproape 20 de ani, Maria are tristeţurile ei. Un tată prea bun… prea puţin. O mamă surprinsă de viaţă ca de un val cu ape sărate. Şi ea nici că s-a opus. Nu s-a opus deloc. Nu a mai avut de ce.
Şi Tiberiu. Profesorul Mariei de filosofie. Maria zâmbeşte în timp ce urcă dealul. Se gândeşte la Tiberiu. Tiberiu. Un bărbat frumos, de 35 de ani. Nu. Chiar nu este un bărbat frumos. Este deştept, asta cu siguranţă. Dar frumos, nu! Nu este chiar înalt, nici chiar scund, slab şi cu un început ciudat de burtică. Cu capul alungit în sus, cu ochi bruni şi buze cărnoase. Nu este deloc un bărbat frumos. Dar ei îi place.
Maria se consideră norocoasă, Tiberiu şi-a ridicat genele şi a privit-o. Pentru că ea îl privea de multă vreme. Era atentă cum îşi ţinea degetele când citea dintr-o carte, cum îşi descheia sacoul. Îşi imagina că mâinile alea firave ale lui ar mângâia-o pe obraji şi ea ar exploda, într-o cascadă de emoţii.
Apoi, după un curs destul de interesant “despre Platon şi albine”, cum zicea un coleg de-al ei, Maria a mai zăbovit prin sala de clasă. Cât să îşi strângă şi Tiberiu lucrurile. Apoi, când să iasă, a mers la el şi i-a mulţumit pentru că filosofia arătă altfel, pictată de cuvintele lui delicate. Tiberiu nu a înţeles. Apoi a înţeles. Dar nu a ştiut cum să reacţineze. Nici ea nu mai ştia ce să spună, aşa că au stat pentru câteva clipe fără să spună nici unul, nimic. Destul de stânjenitor. Nu, nu a fost aşa. A fost magic. Bărbia Mariei era pe punctul de a tremura, când Tiberiu a rupt tăcere.
“Poate ar fi mai bine să mergem.”
Acesta a fost al doilea moment stânjenitor.
“Unde?”
Păi, el la sala profesorilor, să depună cursul din ziua respectivă, ea acasă. Sau… nu putea şti el unde va merge Maria.
“Nu vreau să plec fără tine!” s-a surprins Maria spunând. “Vreau să îmi mai povesteşti despre gânduri, despre concret şi imaginat.”
Maria este o femeie, mă rog, o fată destul de atrăgătoare. Cu părul lung şi greu, negru, cu sprincene groase, care se împreunează deasupra nasului, şi cu privire violentă. Mama ei râdea, spunându-i că Dumnezeu i-a dat aşa o faţă, ca să sperie oamenii răi, să-i sperie şi ei să nu poată vedea cât este Maria de timidă. Era timidă. I-a luat aproape doi ani ca să se afle în faţa lui Tiberiu. Şi nu era sigură că ceea ce se întâmpla era bine.
“Bine, duc cursul în sala profesorilor şi mă întorc în clasă. Apoi mergem să ne plimbăm. Vrei?”
“Vreau.”
Mai are câteva minute şi ajunge acasă. Este destul de târziu, dar nu i s-a întâmplat niciodată nimic. Nu îi este frică de târziu. A auzit tot felul de poveşti cu hoţi, cu violatori, dar pe ea nu a oprit-o nimeni, niciodată. Numai câte un puştan care şi-a exprimat dorinţele sexuale, de pe celălalt trotuar. O dor picioarele, călcâiele, din cauza sandalelor ieftine şi prea tari pentru cât de mult îi place Mariei să se plimbe. O dor şi coaptese şi capul puţin.
Se gândeşte că o să ajungă acasă şi o să se culce fără să mai facă duş. Mai face aşa uneori. De lene.
Mama stă pe fotoliul verde, de catifea. O catifea tocită, care miroase a secolul trecut. Pe celălalt fotoliu stă Tiberiu. Ferchezuit. Cu un ghiveci în poală. Maria salută politicos şi îl priveşte pe Tiberiu cu surprindere şi teamă. Nu o anunţase că urma să vină. Asta nu înseamnă că nu îi face plăcere. Doar că nu ştia… Surprizele de genul astă te pun pe gânduri.
Mama o linişteşte, însă. Tiberiu a venit să ceară ceva. O magnolie cu flori multe, de un roşu aprins, îi înveseleşte costumul abastru, prea elegant pentru casa Mariei.
Două luni? Aproape doua luni au trecut de la secvenţa din facultate. Iar spontaneitatea şi sinceritatea Mariei l-au cucerit definitiv pe inadaptatul profesor de filosofie. Îi cerea mâna.
Un tavan prea greu pentru capul ei, care oricum îşi anunţase prezenţa cu o durere destul de sâcâitoare.
“Să mă căsătoresc?”
Şi mama, şi Tiberiu aveau zâmbetele cele mai largi din lume.
“Sa mă căsătoresc?”
Se pare că amândoi pregătiseră destul de bine seara asta. O masă bogată, un inel drăguţ, lacrimile de bucurie. Maria, între doi oameni care nu se gândeau o secundă şi la ea, stătea. Pur şi simplu stătea. Nici măcar nu a spus da… Ce sărbătoresc ei aici? Poate că ea ar dori să mai aştepte. Să petreacă măcar un sfârşit de săptămână cu el, undeva, doar ei doi. Nu au avut nici măcar o plantă împreună. Să nu mai vorbim despre un câine. Sau un hamster maro. Ea nu are habar dacă se iubesc atât de mult încât să se respecte.
Avea şi ea o filosofie, diferită de orele de filosofie pe care Tiberiu i le-a predat.
Şi… măcar se putea? Ar fi trebuit să renunţe la facultate, sau el la slujbă? Ce l-a apucat? Ce l-a apucat? Era nervoasă şi nu îl mai suporta pe Tiberiu. Era urât, egoist şi nu îi păsa de cei aproape 20 de ani ai ei, de foamea cu care vrea să simtă totul. Iubirea, aşa cum a învăţat-o mama ei. Mama ei bună, care acum era de partea lui. Parcă filmau pentru o pelicula. Amândoi înfulecau veseli, vorbeau, râdeau şi… ea nu mai exista.
“Şi, când stabilim data nunţii?”
“Staţi! Ce Dumnezeu v-a apucat. Staţi puţin. Nu am spus că vreau. Nu ştiu dacă vreau. Tiberiu, aş vrea, doar că este atât de curând, este atât de neaşteptat, sunt confuză.”
“Nu este nimic prea repede, dacă simt că nu am mai iubit aşa cum te iubesc pe tine.”
“Tu mă iubeşti, tu vrei să te căsătoreşti. Dar la mine te-ai gândit? Dar eu?”
“Tu nu mă iubeşti?”
“Ba da, dar căsătoria este… altceva.”
“Să înţeleg că răspunsul tău este nu?”
“Nu, nu spun asta, doar că…”
“Ba exact asta spui.”
Venele de la tamplele insesizabil grizonate au devenit atât de proeminente încât Mariei îi era teamă să nu pleznească. Tiberiu a spus câteva cuvinte destul de urâte, că dorea să o scoată din mizerie, că ar fi făcut lucruri mari împreună, că o femeie trebuie să ţină cu casa, nu să bată băncile facultăţilor şi străzile astea periculoase. Şi-a luat magnolia şi a plecat.
Maria a rămas liniştită, zâmbind, pe fotoliul verde, de catifea.

Va urma…