text de dragoste

Am convingerea că totul între noi a devenit deziluzie. Nu ştiu dacă vreodată a fost altceva; poate că a fost. Poate nu am iubit în tot acest timp cu o pâclă pe ochi, o ceaţă grea care să-mi ascundă adevărul; adevărul fiind, draga mea, că sincer nu îmi mai pasă. Nici de lume, nici de mine, nici de Dumnezeu, nici de nimic; poate nici chiar de tine. Aş vrea doar să mă aşez jos pe o stâncă şi să rămân acolo aşteptând pentru totdeauna ceva ce s-ar putea să nu vină niciodată.
Nu, nu pe tine te aştept. Deşi mi-aş dori. Ceea ce eu aştept nu poate fi definit. Este ceva inefabil. Ceva dincolo de viaţă şi de moarte. Iubirea, draga mea, iubirea este un lucru trecător; la fel ca şi noi. Se naşte, trăieşte şi moare. După care este plânsă o perioadă iar apoi uitată. Să nu ne dorim ca lucrurile să stea altfel decât stau. Să nu visăm eternitatea. Să nu ne amăgim cu iluzii pentru ca mai apoi să nu mai putem rupe cercul de minciuni. Mai bine să admitem adevărul şi sa-l îmbrăţişăm ca pe ceva normal. Vom muri. Cândva, în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Iar când asta se va întâmpla chiar şi dragostea cea mai puternică ce ne-ar fi putut lega va pieri odată cu noi. Să ne bucuram deci de ceea ce avem acum. Căci încă, încă te iubesc!
Paginile acestea nu vor părăsi niciodată acest caiet iar tu, tu nu le vei vedea niciodată. Vor rămâne aici îngropate în uitare, printre alte mii de gânduri dispărute fără urmă. Când dimineaţa va veni eu nu le voi mai ţine minte sau le voi renega şi îmi voi continua existenţa aşa minuscula şi insignifiantă cum îmi apare ea acum. Sunt doar o muscă înconjurată de alte muşte dar asta nu mă împiedică să mă visez măreţ, stăpânul unui castel de cărţi de joc ce se dărâmă la prima răsuflare.
Nu iubito, nu. Tu nu trebuie să ştii nimic. Căci oricât de sec sau de dureros ar fi adevărul el nu are absolut nicio valoare în absenţa ta. Doar un nebun visează la adevăr sau dreptate. Oamenii adevăraţi înţeleg că a trăi după nişte reguli arbitrare pe care dacă vrei neapărat le poţi numi adevăr este la fel de absurd ca a trăi fără absolut nicio regulă. Nu exista adevăr. Nu există dreptate. Existăm doar noi şi circumstanţele noastre de viaţă care ne pot sfâşia pe jumătate daca alegem să ne ghidăm după un set de iluzii în care credem cu devotament. Credinţa cu tărie în adevăr simplifică foarte mult lucrurile. Este uşor să ştii mereu ce e bine şi ce este rău. Mult mai dificil este însă să iei decizia corectă în funcţie de situaţie.
Nu iubito, nu. Tu nu ai de ce să-ţi faci asemenea griji. Tu trebuie să-ţi continui singură existenţa trăindu-ţi propriile drame, propriile gânduri ce te apasă fără a şti vreodată ce este în mintea mea. Gândurile mele intime, teama mea de moarte pe care nu vreau să ţi-o împărtăşesc sub nicio formă sunt ultimul şi singurul loc în care nu ai acces. Este spaţiul meu. Şi chiar dacă mi-ai cere voie înăuntru eu tot nu te-aş lăsa. Te-aş minţi, te-aş face să crezi că ştii totul despre mine, dar de fapt as păstra întotdeauna un refugiu; un gând. O adiere de gând. O iluzie. Un punct în care mi-aş concentra toată existenţa.
Nu iubito, nu. În faţa sfârşitului stăm întotdeauna singuri.
Îmi dau seama că am ajuns să te privesc altfel. Este târziu. Aproape ora două noaptea. Tu dormi învelită în pat. În cameră zace o căldură umedă. Cu toate astea, ţie îţi este frig. Te-ai învelit cât ai putut de bine, dar tot tremuri. Altă dată nu m-ar fi interesat aşa ceva. Altădată as fi fost prea ocupat privindu-ţi buclele răsfirate pe pernă. Nu însă şi acum. Acum vin lângă tine şi te strâng tare în braţe. Ştiu că dacă te încălzeşti, după aceea vei dormi liniştită toată noaptea. Asta îmi şi doresc. Tu să dormi încet în timp ce eu stau la masă şi fumez ţigară după ţigară.
Fumez mult şi fără rost. Termin ţigara, o sting, aprind alta. Gâtul mă arde şi o tuse cronică a început să se instaleze deja. Cu toate astea însă fumez. Nici eu nu ştiu de ce. Poate chiar îmi place. Poate asta mă ajuta la altceva, ceva mai profund. Poate…
Vin în pat lângă tine şi te strâng în braţe. Te lipeşti de mine şi rămâi aşa câteva minute, cu picioarele strânse în braţe şi cu spatele lipit de pieptul meu. Simt cum încet încet te desfaci şi revii la o poziţie normală. Când îmi dau seama că te-am încălzit îţi dau drumul şi mă duc înapoi la masă. Este deja ora 2 şi jumătate.
Îmi aprind o altă ţigară. Ultima pe ziua de astăzi. Nu pentru că nu mi-aş dori încă una, ci pentru că mi s-a terminat pachetul. O fumez tacticos, lăsând mai mult de jumătate din ea să ardă degeaba în scrumieră. Camera se umple de fum. Probabil camera mea miroase de mult a fum, însă eu am simţurile mult prea anesteziate ca să-mi dau seama. Tu nu fumezi. Tu nu bei. Tu nu vorbeşti niciodată urat. Şi cu toate astea nu mi-ai reproşat niciodată faptul ca eu o fac. Pentru asta ar trebui să-ţi fiu recunoscător; în schimb, eu stau noaptea târziu şi scriu rând după rând încercând parcă să te jignesc intenţionat. De ce o fac? De ce nu recunosc odată pentru totdeauna că am nevoie de tine. Că fără tine întreg universal meu s-ar prăbuşi într-o secundă.
Recitesc rândurile scrise mai sus. Am avut dreptate. Aceste rânduri trebuie să rămână închise pe veci în acest caiet. Niciun ochi uman nu va avea voie vreodată să le vadă. Nici măcar eu. Nu le voi reciti niciodată. Îmi va fi prea ruşine. Nu cred în ruşine şi totuşi o simt. O simt din ce în ce mai des. Nu cred în valoarea simţurilor şi totuşi ele îmi conduc viaţa zi după zi. Nu cred în nimic şi totuşi vorbesc cu Dumnezeu mai des decât îmi pot da seama. Vorbesc mereu. Zi după zi, ora după ora pentru că altfel nu pot. Pentru că altfel ar trebui să fiu cu adevărat şi irevocabil singur. Nu m-am simţit nici măcar o singură zi din viaţa mea singur. Deşi cred şi afirm cu tărie că sunt.
De ce mă mint spunând că nu-mi pasă de tine când toată lumea mea gravitează în jurul tău?
Nu ştiu iubito să-ţi răspund la aceste întrebări. Şi te rog, nu mă mai întreba acum. Lăsa-mă doar să visez. Acum cât încă sunt tânăr. Acum cât încă îmi permit să văd lucrurile altfel decât sunt. Vom avea timp de realitate mai târziu.
Este târziu, iubito. Mult prea târziu. Hai să dormim. Doar să dormim. Ceva asemănător somnului de veci. Noapte bună, iubito! Noapte bună…