Nu, dragul meu, nu incerca sa gasesti asemanari.

A fost odata ca niciodata un pat. In esenta semana cu toate paturile din casele oamenilor. In anumite privinte insa, semana doar cu paturile asezate cu spatele la fereastra, randuite cu asternuturi verzi de atlaz si acoperite de baldachin. Intr-o singura privinta era unic: era singurul pat pe care dormea fata.
Fata semana si ea in fond cu toate fetele. Mai ales cu cele care aveau parul lung si negru si citeau romane psihologice. Un singur lucru o deosebea de altele: isi gasea somnul numai intr-un anume pat.

N-as sti sa va spun daca povestea este despre o fata sau despre un pat, pentru ca nu stiu care dintre ei a fost mai intai. Cert este ca la vremea la care am aflat despre ei lucrurile se petreceau intocmai dupa cum v-am istorisit mai sus.

Eeeei, dar a mai fost odata ca niciodata o noapte. A inceput la fel ca toate celelalte nopti in care fata, poate obosita de alergatura, poate dornica de atingerea asternuturilor de atlaz, s-a intins pe pat. In acea noapte fata, spre deosebire de majoritatea noptilor, plansese. Nu va speriati, n-o durea nimic, nu pierduse vreun lucru important, nici nu castigase la loterie. Doar ca o neliniste nelamurita ii daduse tarcoale toata ziua. Tot in acea noapte patul se primenise asa cum o facea doar rareori, cu miros de patchouli scaldat de roua si de vanilie.