Dacă l-aş întâlni astăzi pe Dumnezeu nu l-aş întreba nimic. Viaţa asta mi-e un inel pe care îl am şi atât. Nu l-am cerut, nu l-am tânjit, mă strânge sau mi se scurge pe deget, după cât de tumefiat mi-e sufletul în clipa aceea.


Clopotele bisericii bat îndelung a chemare, dar sunetul lor nu poate răzbate până la timpanul obturat al bătrânului care-şi adună singurătatea cu pijamalele murdare de pişat.
Nu-l cunosc pe bătrânul acesta, nimeni nu-l cunoaşte. Totuşi, printre petele de pastă de dinţi, în lumina difuză a unei dimineţi alb – negru, o oglindă parşivă îi spune că există. O oglindă şi o durere netrupească mai adâncă decât orice întrebare. Prima e tic-ul, a doua e tac-ul care au acoperit treptat bătaia incoerentă a inimii.
Există, chiar dacă martorii existenţei sale sunt doar porumbeii şi factorul poştal. Şi între noi fie vorba, porumbeii n-au compasiune şi factorul poştal n-are vreme. Ar mai fi şi ceilalţi, dar ceilalţi îl refuză ca pe o reamintire cu ochi şi picioare ce e. Ca pe un Dumnezeu naşpa care dă doar ca să aibă de unde să ia.
Deci nu, acest bătrân nu există. Pielea lui pământie şi flască, ochii tulburi sunt nişte minciuni neruşinate, mersul lui leneş şi odorul de moarte înmugurindă sunt detaliile unei farse groteşti. Acest bătrân nu poate fi nici măcar un Dumnezeu naşpa, e Satan înşuşi cu toată armata lui de drăcovenii aliniată în front.
Blestemaţi-l! Ba nu, nu-l blestemaţi, asta ar însemna să vă botezaţi în numele lui. Mai bine întoarceţi-i, pur şi simplu, spatele. Satan există doar dacă crezi în el. Nu-l priviţi, nu-i vorbiţi, nu vă gândiţi că se află acolo. Aşa. Vedeţi cum începe să crească zidul acela în jurul lui? Curând va rupe cerul şi atunci veţi fi fost mântuiţi. Bătrânului farsor i-a rămas o singură ieşire.
Sfârşit.
Pe dracu.
Aţi izgonit doar un trup, naivilor! O maşinărie de oase şi apă. Bătrânul acela n-are ochi, nu e cărunt şi nu pute. Nu l-au văzut nici o dată nici porumbeii, nici factorul poştal, nici voi, pentru că nu se opreşte ca să fie văzut. Călătoreşte cu viteza lucrurilor nefăcute printre oamenii pe care n-aţi apucat să-i cu cunoaşteţi, prin pădurile în care v-a fost teamă să păşiţi şi locuieşte în timpul de care vă scuturaţi cu naivă insolenţă.
Vă urmăreşte pretutindeni ca într-un film fantastic. E un personaj atât de perseverent şi de cumsecade, încât îţi vine să-i tragi una pe degeaba, doar aşa ca să-l scoţi din sărite. Nu-l pătrund nici prostia, nici lenea. E ca un copil tâmpit care nu pricepe că oamenii mari au treabă, sunt obosiţi, n-au timp. Vă pune piuneze în adâncitura din canapea în care vă înşiraţi serile de-a rândul şi-şi pune mâinile în cap a exasperare, atunci când vă aşezaţi cururile în ele cu nepăsare, căci nu vă mai doare – nici în cur. Gesticulează cu disperare spre ceasuri, doar – doar l-o vedea cineva. Dimineaţa o ia de la capăt, vă trage pernele de sub frunţi, vă toarnă gheaţă pe picioare, se duce la vecini şi se pune pe zdrăngănit tacâmuri si oale…
Nu râdeţi, deşi fantastic, lipsit de sudori şi de carne, bătrânul ăsta merge, tot ca voi, pe baterii. Şi când s-or epuiza, atunci să vedeţi pe dracu.
Nesfârşit.