Ea a murit - 6

Sunt aici să ucid, pare să gândească moartea, ştiu, am sugerat deja că asta se întâmplă foarte rar şi nu ştiu în ce măsură rutina acestei îndeletniciri ar putea justifica complexitatea episodului psihotic - da, s-a citit bine, psihotic, dar nu-mi pot imagina că o moarte, banală sau complexă, inferioară sau superioară, speculativă sau pragmatică, poate gândi, atunci când totuşi o face, urmând o banală schemă specifică fiinţei umane - dar trebuie înţeles că foarte rar se întâmplă, o dată, maxim de două ori într-o viaţă de om, să-ţi pice din cer senin, o atât de zemoasă pară mălăiaţă. Mă refer aici desigur, la aproape imposibila şansă de a o vedea, cum se spune, pe moarte la treabă, mai simplu spus la posibilitatea de a pătrunde în înseşi intimitatea gândurilor sale, la şansa de a-i descifra complexul algoritm cognitiv, ce mai, am prins-o cu lenjeria intimă-n vine, nu-mi permit totuşi să transcriu varianta mai cunoscută a acestei expresii din politeţe şi dorinţa de a nu fi considerat necioplit, cu mâna în oala cu smântână, cu un ochi la slănină şi unul la făină, între ciocan şi nicovală, am trântit-o pe canapea, nu, nu în acel scop, deşi pot să spun că deturnat de la mai serioasele mele preocupări de moment am fost tentat să o trântesc exact în acel scop, mă refer la conotaţia metaforică a circumlocuţiunii, cea care delimitează un aspect important al procesului de însănătoşire mintală, anamneza, şi nu intenţionez să o las să scape prea uşor. Tot metaforic vorbind şi prin exprimarea acestei sintagme, să nu uităm că moartea este totuşi, după cum s-a arătat, omnipotentă şi poate scăpa oricând şi chiar din mâinile unui psihanalist autentic. Dar cum se spune, la treabă şi atenţie la lecţia de maieutică.
Sunt aici să ucid gândeşte, chiar dacă într-o formă rudimentară deocamdată, moartea, la fel cum Comisarul este aici să rezolve o imuabilă problemă existenţială, cum Jeanne este aici să fie deja moartă, cum adolescenţii, atât de frumoşi totuşi, colonelul care nu a mai ajuns general, împreună cu micul său batalion de soldaţi anonimi, procurorul prea puţin celebru, medicul legist, agenţii de poliţie şi personalul medical, nelipsiţi de la astfel de evenimente, sunt aici, ei da, sunt aici şi ei pentru că în mod cert nu pot să mă raportez, chiar dacă uneori mi-aş dori asta, doar la o lume în care chiar dacă-mi fac simţită prezenţa mai tot timpul, nu este singura pe care o cunosc, sunt aici deci, pentru a sublinia riscurile la care specia umană, se expune cu frapantă inconştienţă de fiecare dată când se iveşte ocazia şi evident pentru a da o turnură cât mai dramatică acestei povestiri - se ştie că prezenţa mea nu poate fi decât dramatică, nici într-un caz, vai, prietenoasă, aş zâmbi ironic acum dacă conformaţia osoasă a craniului ar permite asta - scrisă şi ea până la urmă tot sub influenţa şi imperativul meu, cum lumina, şi acesta-i argumentul irefutabil că eu sunt aici să ucid, este aici să fie stinsă, asta-i doar o chestiune de timp, probabil că se va stinge foarte curând. Aici trebuie să remarc ciudata eroare de logică mortuară, nu-mi închipui că moartea ar putea opera în cadrul teoriei hazardului, ori că ar da dovadă de atâta lipsă de profesionalism exact într-un aspect vital al ordinii universale, în mod cert afectată de plasarea lui în zona de operare a probabilităţilor, dar explicabil până la urmă, este puţin derutată, nu şi-a închipuit că se va apela la serviciile ei pentru atât, este ca şi cum ai închide un întrerupător, iată, moartea posedă fantezie pe lângă pragmatism şi dacă într-adevăr este derutată, şi eu cred că este, după cum am spus se aştepta să gasească lumina stinsă, se ştie că preferă întunericul, moartea are şi emoţii. Şi limite, aş completa, o dată pentru că, după cum te-ai fi aşteptat, ar fi trebuit să rezolve problema asta încă de când şi-a făcut apariţia ori este absolut clar că, nu doar că nu se estompează dar penetrând, încurajată de această dovadă de slăbiciune a morţii, soluţia vâscoasă care acoperă ochii deschişi ai Jeannei, lumina este tot mai puternică, şi apoi pentru că, în urma efortului făcut - nu mă refer la excesul de zel manifestat cu adolescenţii, medicul legist, agenţii de poliţie, personalul medical, procurorul, care fie şi prin repetiţia obsedantă devine aproape la fel de celebru ca şi confratele său din Pont, colonel şi batalionul de soldaţi, au fost două mii, organizaţi în patru plutoane, ci la efortul considerabil de a urma un fir logic, necesar chiar şi în cadrul limitat al unei forme de gândiri rudimentare - moartea oboseşte.
Cât se poate de cinstit, recunosc că habar nu am ce să fac cu o moarte obosită. Şi chiar dacă acestă dificultate este dovada eşecului de proporţii a studiului de caz mai sus prezentat, tot nu pot să o iau în braţe şi să-i spun, hai dormi puţin, ar fi o trivilizare inadmisibilă a imaginii pe care aceasta trebuie că o are în ochii fiecărui muritor civilizat.
Am spus-o deja în repetate rînduri, vă rog să nu mai trataţi cu indiferenţă acest element cheie în aprecierea corectă a motivaţiei Comisarului pentru îngroparea definitivă atât a celei moarte cât şi a luminii, autorul acestui text, mă rog, cel care eufemistic îşi spune autor, este, nu îmi place să mă repet dar o fac totuşi în numele adevărului, de un profil moral îndoielnic şi după cum se doveşte acum, un scriitor prost, da, prost, lipsit de imaginaţie şi potenţial creator, habar nu are ce să facă cu o moarte obosită, Saramago a ştiut foarte bine ce să facă cu ea, domnule scriitor, a lăsat-o pur şi simplu să doarmă şi consecinţa acestui gest a fost un frumos roman de dragoste cu implicaţii politice, sociale şi filosofice, mai bine spuneţi pe şleau domnule critic, sau reporter, nici nu ştiu cum să vă spun deocamdată, nici nu trebuie să-mi spuneţi cumva, lăsaţi-mă aşa cum sunt, sunteţi locţiitorul morţii, aici vă înşelaţi, singurul în viaţă şi acolo, cînd moartea oboseşte, este Comisarul.