Pentru a accesa aceasta pagina trebuie sa fii conectat

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

SPRE BAIE IV


de esteu iar shi iar la: 08/08/2009 12:50:58
rezumat: o carte noua
voteaza:
Spre baie IV

Dădeam să plec şi ţop, unul dintre ei începe să chelălăie, apoi toţi cirochine. M-am întors, ce chestie, să prind şi vacarmul ăsta nou, fără să fi fost asigurat, cînd am luat bilet, că e posibil să am şi un bonus. Bătrîneii păreau depăşiţi de situaţie. Unul dintre ei se prăvălise pe mozaicul umed. Căpătaseră ce le-a trebuit, era inevitabilă şi-o scenă de-asta. Repede au început să se împrăştie ca nişte insecte, care încotro, iar dintre ei tocmai Armando, proaspătul erou al saunei, se păstrase cu mintea întreagă şi puse mîna pe telefonul mobil. Formase 112 şi primise asigurări că o ambulanţă va sosi în cinci minute. Greu de crezut, la ora aia de după-amiază, cînd şoselele sînt pline pînă-n gît de claxoane, fum şi înjurături. Bătrînelul leşinat dădea semne de trezire, dar era chircit ca un ghemotoc de hîrtie aruncat la coş. Nu voia cu nici un chip să fie ridicat de jos. Poate c-ar fi bine să plec, mă gîndeam, dar nu mă-nduram, era mult prea palpitant. Cînd a venit ambulanţa toţi aveam blănurile îmbrăcate giugiuc pînă la ultimul nasture. Eram gata să ieşim în pădurea urbană, să ne ferim iarăşi din bătaia puştilor. Cînd am ieşit în stradă eram de fapt o turmă de molîi simpatici, nimic mai mult. Arătam jalnic, luaţi pe rînd, fiecare. Soarele avea cea mai mare ţeavă aţintită spre noi şi nu făceam altceva decît să privim galeşi, cu toţii, cum bătrînul căzut este transportat cu targa şi introdus în maşina ambulanţei. Parcă eram o echipă old-boys ieşită de la recuperare. Taman atunci se pregătea să intre pe poarta băii Rică Răducanu, Tamango, fostul portar al Rapidului, al Stelei şi al Sportului Studenţesc. Toţi bătrîneii aceia cu moacele căzute se luminară deodată şi începură să-l salute şi să-i spună ce s-a întîmplat, de-a fir a păr. Iar Rică, om popular, se opri şi intră în vorbă cu ei de parcă se cunoşteau de-o viaţă. Da, chiar se ştiau, era limpede. Şi din ce în ce mai vădit mi se părea că oamenii ăştia aveau un aer de sectă, de confrerie de doi lei, ceva de genu’... În vremea asta, asistentul medical completa o fişă pentru bătrînul leşinat şi îi cerea domnului Armando datele din buletin pentru calitatea de aparţinător — aveau să meargă împreună la spital, pentru un control de rutină, am înţeles imediat. Dar de neînţeles mi-a fost răspunsul lui Armando, cînd asistentul l-a întrebat:
— Cum vă numiţi?
— Armando Dobre.
Armando Dobre. Armando Dobre. Armando Dobre. Armando Dobre. Armando Dobre. Armando Dobre. Numele ăsta îmi era cunoscut. Cum să nu. Ştiam atîtea despre el, deşi uitasem totul. M-am luminat, îmi venea să arunc ţoalele de pe mine şi să bag pe gît tutuor, cu de-a sila, cele mai mari adevăruri, oricare ar fi ele.

Mişcarea cea mai cuminte, totuşi, asta trebuia să fac. Am tăiat-o repede spre casă. Ce tunsoare... Nu mai aveam chef de nici o tunsoare. De fapt, abia pe drum îmi amintisem că la baie ajunsesem cu un scop, să mă pregătesc pentru o nouă descindere la frizerie, dar iată-mă deturnat, cu gîndurile împrăştiate. Pus pe urmele acestui nume bizar. Armando Dobre.
Cu vreo şapte ani în urmă, Vivi, un prieten pe care-l cunoscusem la un cenaclu, citise un text, Moartea la Veneţia era titlul. Mă entuziasmase atunci, ca şi apoi, de fiecare dată cînd îl recitisem. La o şedinţă a cenaclului, cînd citisem o poveste cu un puşti obsedat de figuri cu bărboşi, i se trăgea de la o copertă a lui Winnetou, asistaseră Cornel Nistorescu şi Petru Romoşan, care, la sfîrşit, ne sugerau să facem o antologie, că cică avem talent, să nu ne pierdem, că avem priză la realul tulbure al tranziţiei — bolboroseli, amabilităţi. Fapt e că într-o lună reuşisem să adun laolaltă mai multe texte şi ajunsesem la casa-editura lui Romoşan cu un manuscris în dinţi, precum un Saint-Bernard cu butoiaşul de whisky, iar printre poveştile noastre tinereşti era şi cea scrisă de Vivi, Moartea la Veneţia. După încă o lună făceam iar drumul la casa-editură pentru a încasa manuscrisul şi refuzul, pe parcursul unei discuţii despre meciul din seara aia, în care România trebuia să învingă în Ungaria pentru a se califica. Romoşan, poetul-colecţionar-critic de artă-publicist şi ce altceva o mai fi fost, era neîncrezător, cu tot tamtamul creat pe la toate televiziunile odată cu revenirea lui Hagi la selecţionată pentru apărarea onoarei naţionale, după o retragere care pusese toţi microbiştii cu botul pe labe. O dată ajuns în stradă, am lepădat repede refuzul şi am pornit spre cel mai apropiat televizor, continuînd să cred orbeşte în poveştile alea şi mai ales în cea a lui Vivi, pe care o purtasem cu mine pe oriunde mă mutasem, ascunsă printre alte poveşti de-ale mele. Şi-acum, uite personajul lui Vivi, Armando Dobre, iţindu-se fără nici o presimţire, peste orice aşteptări.
Ajuns acasă, m-am dus aţă la locul unde-mi sînt depozitate vrafurile de hîrtii scrise de mînă, dactilografiate sau printate şi într-un final am dat de foile pe care le căutam. Erau printate cu cerneală albastră şi pe alocuri fuseseră atinse de picături de ploaie. M-am dus repede pe veceu şi-am început să citesc înfierbîntat din nou de descoperirea făcută:

"Moartea la Veneţia"

Astăzi îşi propusese să scrie cîteva cuvinte despre burta lui. Burta lui era prelungirea inutilă a abdomenului odată plat, musculos, viril. Acum atîrnă flasc, o bucată de carne inertă, cutată de dîrele groase de grăsime. Burta, îi spunea cineva, atrage femeile. Poate pentru că au şi ele la fel. Dar femeile pe care le cunoştea el (mai ales Carla) îi repetau că asta este o prostie, că le provoacă silă cînd se bălăngăne deasupra lor cînd o fac. Tricourile lui începuseră să prindă toate conturul burţii umflate, de moşneag de 76 de ani, plină de bere şi de mîncare proastă. Prostii... cui dracu’ îi păsa ceva de burta lui?
Ţîţele îi semănau perfect cu burta. Lăsate, grăsoase, adipoase.
Privit din profil, corpul lui prezintă o asimetrie ciudată. Spatele este încă drept, încă tare, bărbătesc. Pe el sînt dizgraţios prinse burta şi ţîţele grase. Ca nişte licheni, ca nişte ciuperci lăbărţate şi putrede. Care se bălăngăne la cel mai mic impuls al spatelui încă tînăr, nealterat.
În fine, stările astea de autoanaliză apăreau destul de rar în viaţa lui Armando Dobre. De cînd se pensionase de la Academia Internaţională de Literatură din Botoşani, îşi cumpărase un micuţ bungalow pe malul drept al Iserului, la vreo 12 mile de downtown, într-un fel de suburbie rezidenţială a Botoşaniului. Fără negri, fără ruşi, doar cîteva familii de intelectuali răspîndite în căsuţele fancy, din cărămidă roşie de Carrara. Plantase cîţiva duzi în curticica lui octogonală împodobită cu muşcate roşii în ghivece mari din ceramică neagră. De ultima nevastă se despărţise de vreo 5 ani. Fără să ştie de ce, dar fără nici un regret. Pur şi simplu spaţiul de lîngă el, umplut odată plăcut de Nuţi, refuzase să mai suporte prezenţa ei obositoare, de femeie trecută, bătrîioară. Armando Dobre nu s-a gîndit decît o singură dată la această despărţire, ca la o rupere naturală, organică dintre el, tînărul care încă mai era, în ciuda vîrstei, şi ea, femeia îmbătrînită care cu greu mai putea să-şi ascundă urmele timpului nemilos. El se privea ca pe un ins deosebit de tînăr (şi chiar era tînăr), iar pensia nu-i oferise decît prilejul să-şi înceapă adevărata tinereţe, cea pe care nu a avut-o niciodată. Uitase şi de singurul lui copil, Matei, care semăna destul cu maică-sa, ca să-i trezească lui Armando vreun sentiment filial.
Aşadar, singur cuc, în cartierul select al Botoşaniului, unde mai toţi mahării zilei se înghesuiau să-şi cumpere vile ― Armando Dobre devenise în ultimul timp un fel de junkie. De cînd îşi băgase internet pe un cont gratis pe care i-l oferise amabil vecinul lui american (De Quincy) începuse să se documenteze în draci despre droguri. Amfetamine, ciuperci halucinogene, cactuşi, experienţe trip, haşişuri combinate, metode de recoltare de marijuana... Nu ştim cum a ajuns el la pasiunea asta, însă ştim cum a dat peste cactusul de Botoşani, pe un site cvasi-secret pe care îl spărsese într-o seară din plictiseală. Cactusul ăsta de Botoşani era una dintre cele mai puternice plante din care se putea extrage haşiş şi Armando a fost aproape surprins să afle asta. Ştia că se mai cultivă iarbă şi mac pe parcele secrete în jurul Botoşaniului, bine întreţinute de mafia columbiană care, de cînd dăduse chix pe podişurile înalte ale Anzilor, îşi mutase fieful aici, în delta Botoşaniului. Însă nu bănuise niciodată că aici, sub nasul lui, creşte această regină halucinogenă. Şi cei de la Pearl Jam aveau o melodie despre cactusul de Botoşani: „Botoşani in the sky with diamonds” şi se spunea că şi numele formaţiei vine tot de-aici. Pe scurt, bunica solistului vocal, care se numea Pearl, îi prepara jam bunicului aceluiaşi solist vocal, jam distilat din cactusul de Botoşani, carevasăzică. De aici chipurile Pearl Jam, şi Armando Dobre rîse sigur, recitindu-şi arhiva web la care daunloada de cîteva luni bune.

comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...