-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

SPRE BAIE VI


de esteu iar shi iar la: 08/08/2009 20:51:05
rezumat: o carte noua
voteaza:
SPRE BAIE VI

Carla este un nume gol de fapt. Totul începuse la Bucureşti, unde Armando Dobre şi Carla se aflau de cîteva zile. Plecaseră împreună după acea noapte de pomină pentru că el dorea să vîndă vreo 20 de grame de haşiş rafinat. Bucureştiul arăta de cîţiva ani aproape ca veneţia, refăcut complet după planurile cadastrale ale unui arhitect italian celebru. Nu mai existau bulevarde sau străzi, oraşul fiind complet inundat, cu poduri şi canale magnifice, cu gondolieri care te plimbau ieftin pe canalul Kogălniceanu sau Ana Ipătescu, cu piaţete magnifice înconjurate de apa clară a Dîmboviţei.
Da, Bucureşti... ei, şi?
Armando avea aceleaşi probleme ca înainte, simţea tot mai apăsătoare povara anilor mulţi, obosea din te miri ce şi mai ales se putea cu greu preface faţă de Carla că este tînărul plin de viaţă pe care îl cunoscuse ea în acea seară.
Clopotele băteau îndelung în Piaţa Universităţii, porumbeii sătui de boabele de porumb de 3000 de lei aruncate de turişti nu păreau să fie deranjaţi în nici un fel de zgomotul infernal. Şi Carlei îi plăcea să cumpere punguţe cu hrană pentru păsări şi să o presare pe braţe, să şi-o pună în cap cînd porumbeii o acopereau toată.
Viermuială, aglomeraţie, blitzuri, camere de luat vederi, gondolieri cu telefoane mobile şi Marlboro Lights care strigau insinuant: Gondola, Gondola...
Stătea cu bermudele lui gri cu care era îmbrăcat pe marmura rece a scărilor din faţa Teatrului Naţional. Stătea între două coşuri de gunoi şi privea la ea care acum era fericită, copil fără nici o problemă. Le plăcea să se plimbe pînă la epuizare, să se sărute îndelung, sau să mănînce îngheţată de fragi. Armando nu ar fi îndrăznit să se plîngă de singurătate totuşi.
Asiatici, asiatici, mulţi asiatici. Un cîine lup printre porumbei. Seara ― băutură multă, haş pregătit special mai slab pentru ea, Carla, ospătari vietnamezi, grupuri de japonezi şi americani...
Un blond cu o cameră de filmat stătea cu obiectivul deasupra lor de cîteva minute. Se sărutau şi păreau cuplul dintotdeauna, care numai în Veneţia―Bucureşti se putea forma. În fond era destul de plictisitor aici. Oraşul ăsta mă lasă rece. Urăsc să văd atîta lume care cheltuie, cheltuie fără măsură. Asta i-a spus ea într-o seară şi, de ce nu, Armando Dobre a fost de acord cu ea.
Stăteau în două camere separate, sus, la etajul patru al Institutului American din Bucureşti. Nu puteau sta împreună, se jenau de două profesoare de română din Cleveland, iar domnul George, şeful stabilimentului, le sugerase foarte clar că nu ar fi fost decent să doarmă împreună în aceeaşi cameră. Aşa că Armando ocupa singur o cameră mare, cu vreo 5-6 paturi aliniate milităresc, cu frigidere între ele şi cu trei ferestre mari care dădeau către statuia lui Paolo Sarpi, arhitectul veneţian care regîndise Bucureştiul. Ea stătea împreună cu cele două domnişoare bătrîne într-o cămeruţă alăturată, cu baie proprie, care dădea într-o curte interioară din spatele clădirii. Casă impozantă, cumpărată de Mircea Eliade prin ’70, care, dealtfel, trona în formă de bust de metal pe unul din holuri, precum un chivot. Obişnuiau ca de fiecare dată cînd se întorceau din vreo plimbare să-l tragă de nasul lui arogant, rece şi să-l pălmuiască prieteneşte pe chelia decolorată de timp.

Într-una din zilele acelea au plecat amîndoi la Ploieşti, un oraş destul de mişto, mult mai aerist decît Bucureştiul. Au vizitat în goană cîteva catedrale (Sfînta Anastasia, Sfîntul Ştefan), după care au urcat pe un deal care flanchează oraşul, pentru a ajunge la un fel de palat din secolul 19, de unde vedeau pînă hăt departe, spre mare. Acoperişuri din ţiglă dreptunghiulară, roşie, vălurită, turnuleţe, poduri... Din Bucureşti făceai aproape două ore de mers cu trenul pînă aici, într-unul din cele mai vechi oraşe din Europa, cu monumente de prin secolul 1 după Christos...
Ea a stricat toată plimbarea asta.
Personaj ignobil, scîrbos, grosier, necioplit... Tot timpul a fost „deranjată” de săndăluţele pe care şi le cumpărase în ajun de la un chioşculeţ de pe stradă. Şi s-a blocat, a refuzat să-i mai vorbească lui, prietenului ei mai în vîrstă, care însă era atît de îndrăgostit de ea. Armando nu ştia totuşi ― şi atunci a apărut prima dată întrebarea asta ― dacă ea este într-adevăr rafinată ori o snoabă, răsfăţată, prefăcută. Ea era Carla reală, a gîndit atunci.
Şi totuşi, l-a sărutat uşor pe obraz... Nimic senzual, nimic pasional, simplă atingere (Armando). Oh, e tot numai buze! (Carla). Apoi: eşti atît de proastă încît îmi faci silă, Carla. Cum ar arăta numele tău aşezat într-o frază? Oribil, pesemne. De exemplu, în „Nu ţi-am spus niciodată ceea ce doream demult să-ţi spun, Carla. Te iubesc!”
Ploieştence urîte, grase, cu şolduri greoaie. Negri şi asiatici. Multă, multă amabilitate. Arenele romane din Ploieşti ― un fel de Colliseum în miniatură, bine păstrat, cu alură de stup de albine datorită zecilor de intrări spre arena centrală. Şi din nou în Bucureşti, unde încerca de cîteva zile să-şi plaseze marfa. Nu prea ştia multă lume care să se ocupe cu asta, dar căuta totuşi clienţi prin gări, prin parcuri, în baruri mai ferite, pe vaporettourile care făceau regulat cursa Piaţa Victoriei ― Piaţa Unirii. Nu bătea deloc la ochi cu hainele sale sobre, cu pălăria din fetru negru care-i ascundeaa faţa bonomă, de bătrînel simpatic şi paşnic. Şi totuşi vînduse aproape jumătate din cele 20 gr de stuff.
Făceau dragoste în fiecare seară. După ce adormeau cele două profesoare din Cleveland, Carla se strecura pînă în camera lui Armando Dobre şi făceau dragoste tăcut, ca doi îndrăgostiţi ce se cunoşteau atît de bine.
Un moment jenant.
Cînd Carlei i-a venit dintr-o dată, cum stătea întinsă pe el. Fără să ştie, fără să o doară. Aşa, dintr-o dată. Făcuse dragoste şi ar fi trebuit să-şi aducă aminte că se cam apropia ziua ingrată. Nu o duruse nimic însă, nici măcar durerea aia surdă din ovare nu o simţise, durerea care o făcea de obicei să se îndoaie de spate. Şi să plîngă. Nimic.
Armando aproape adormise, cu mîna îndoită sub cap, cu ea privindu-l de sus, de pe pieptul lui fără păr, de bărbat la 76 de ani, obosită şi speriată mai tîrziu, cînd simţi sîngele mursărindu-i coapsele. S-a trezit şi el, văzînd-o acum aşezată pe marginea patului, ştergîndu-şi febrilă picioarele cu o bucată de hîrtie igienică.
― Nu te uita, te rog! ― şi a întors capul în partea cealaltă cu un zîmbet.
― Mi-e ruşine.
― N-ai de ce să-ţi fie ruşine, Carla... Ştii (nu ştia)... se mai întîmplă ― şi a rîs.
― Du-te dracului! ― şi zîmbi şi ea. Hai să facem un duş. Sau mai bine să fumăm o ţigară...
S-a lungit lîngă el după ce aprinse două ţigări lungi, MORE. Negre, subţiri. Fumau pe spate aruncînd scrumul într-o scrumieră mică de sticlă pe care o aşezase între sînii ţuguiaţi ai lui Armando.
― Mă cam enervează oraşul ăsta de la o vreme, spuse Carla... Cu toate restaurantele astea chicioase, cu ostentaţia asta de a arunca bani în stînga şi în dreapta.
Au tăcut o vreme, fumînd în linişte. Apoi au intrat la duş, ea puţin murdară de sînge menstrual pe interiorul copasei stîngi, acolo unde nu reuşise să se şteargă, Armando făcîndu-se că nu observă mica pată întunecată de pe piciorul ei. A luat-o de umeri şi a apropiat-o încet de el, simţindu-i forma, apa care curgea pe pîntecele lui puţin umflat de la Passatto di Pomodoro (sucul de roşii pe care îl consuma în cantităţi industriale) şi pe fesele ei roşii de la apa fierbinte.
― Nu putem acum, iubitule! Sînt bolnavă...
― Te iubesc, Carla...
Şi totuşi au făcut dragoste. Acolo, stînd în picioare, sub duş.
Bineînţeles că povestea asta insipidă de dragoste nu putea dura la nesfîrşit aşa. Ultimul lucru de care îşi mai aduce aminte Armando Dobre sînt cele trei brute, negricioase, trei columbieni dezbrăcaţi pînă la brîu şi care vorbeau încet într-un colţ al camerei sale din caşa lui Eliade. Şi Carla între ei fixîndu-l cu o privire indiferentă, pe el care era legat de un scaun cu trei picioare.
― Ţi-a sunat ceasul, băbătie. Credeai că îţi vinzi haşişul tău puturos pe sub nasu’ nostru? Păi, da’ Carlita noastră ce dracu’- a păzit, dobitocule? Credeai că-i îndrăgostită de tine, ai?
Carla l-a ucis cu bestialitate. L-a înjunghiat cu un cuţit tocit pe care îl luase din micuţa lui bucătărie. L-a înţepat prima dată sub omoplatul drept, umărul pe care de atîtea ori îl sărutase. Armando a scos un ţipăt scurt şi a vrut să se smulgă, să cadă pe podea, să o respingă. Atunci l-a lovit cu carcasa veiozei de nichel care stătea pe noptiera de lîngă patul lui.
De-abia atunci i-a văzut sîngele.
Aşa era ea, Carlita, mai brutală uneori...
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (3):


auch - de zaraza la: 08/08/2009 23:11:57
habar n-am ce sa zic. mi se pare o aiureala, dar hai sa mai citesc.
#470223 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
pffft - de Horia D la: 09/08/2009 05:28:48
cuvintele astea e complicate
#470232 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
*** - de lafemme la: 10/08/2009 22:28:17
1. nu gondola... gondole. suna mai bine si autentic

2. ploiestencele sunt foarte frumoase si foarte slabe si foarte destepte
#470468 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...