Nu ştiu...

Din nou acea zi

Din nou acea zi de pe urmă
şi acel salon înfricoşător
în care rudele bolnavilor încă se bucurau
că mortul nu era al lor.

Atunci mi-am amintit întâia oară
cum eu însămi am apărut
cu zâmbetul pe buze în faţa ta
când primul mort pe lângă mine a trecut

fără să-l văd, coborând cu liftul,
pe când eu urcând mă gândeam
ce ţi-aş mai putea spune în ziua aceea.
A murit femeia din patul de lângă geam -

ai început tu, ca să curmi tăcerea lăsată
în acel salon înfricoşător
în care rudele bolnavilor încă se bucurau
că mortul nu era al lor.


Îţi crescuse părul

Îţi crescuse părul, era până la brâu,
capul tău de statuie grecească
nu mai stătea descoperit în ploaie
bunica venise să te-mpletească
însă uitase pieptenele acasă -
am eu un pieptene, ai vrut să zici,
dar ţi-ai amintit că ţi l-am pus sub pernă
şi nu ştiai dacă poţi să te ridici.

Lasă-mă despletită, i-ai spus,
n-am voie să mă pieptăn cât eşti tu moartă
şi bunica se mira că-i porţi încă doliu
în vreme ce ea însăţi îţi poartă
în spate trupul nenvăţat cu lutul
de care parcă voia să se lepede.
Lasă-mă despletită, ai repetat, în vreme ce părul tău
creştea mai departe îngrijorător de repede.


Erai robul umil

Erai robul umil al calului ei
îi duceai dimineaţa ovăzul pe o tavă de aur
şi-i lustruiai copitele şi ţi-era frică de ele
ca de capetele unui balaur.

La ea nu îndrăzneai să-ţi mai ridici privirea
ea te domina de departe prin zâmbetul pur
şi prin lumina aceea foarte curată
pe care o răspândea împrejur.

Ea te-ar fi dezlegat dar nu se mai putea
nu mai aveai nimic cu sufletul ei rar
erai numai robul calului argintiu
cu care trecuse peste hotar.

Mie mi se făcuse milă şi silă
de chinurile tale foarte treze
şi mă rugam de calul frumos din visul meu
să te elibereze.

(Ileana Mălăncioiui - Sora mea de dincolo - Cartea Românească)