-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

plutonul de execuție - 3


de batranutragator la: 12/09/2009 11:52:02
taguri: proza Salonul 
voteaza:
aşa că luminile s-au stins. mai întîi cele din ochii ei. apoi cele din ai mei. în rest a rămas doar o poveste ca oricare alta. ce-i mai straşnic aici e chiar miza jocului. dacă neagra n-a intrat, partida continuă.
îţi vine să îţi bagi tacul pe gît, dar ciocnirile şi destinul nu prea împărtăşesc aceleaşi axiome. deoarece întotdeauna există un factor. oricît de sigură este frica, oricît de clară şi distinctă e ideea că soarele va răsări şi mîine, oricîte forme pot lua norii, la un moment dat poţi să spui cu exactitate ceva. că oricît de sigură este întîmplarea, şi că orice va decurge din ea se va întîmpla, iluzia că vei trăi momentul acela de glorie rămîne, în sine, doar iluzie.

sînt probabil 15 miliarde de ciocniri pe secundă în creier. şi toate acestea descriu doar o stare. o linie. o linie pe care întotdeauna cauţi să o integrezi undeva.
o intersectezi cu o alta ca să obţii un punct. o frîngi ca să ai un plan. o roteşti şi ai un cerc, un biplan infinit. o asociezi ca paralelă altei linii şi spui că nu se vor întîlni nicăieri, niciodată. o roteşti în jurul paralelei şi ai un cilindru. un spaţiu prin care să curgi undeva.
nici nu ştii ce te aşteaptă. oricît te-ai depărta de cealaltă linie, ajungi doar să fundamentezi un univers. unul în care a trăi îţi dă senzaţia fluidă, banală şi mincinoasă că-i cunoşti regulile. un niciodată, un nicăieri, astea sînt alte infantilisme de tipul lui va urma.
alte instrumente prin care frica taie fără anestezie. şi un alt implant pentru a face mai simplu refuzul realităţii.

m-am lovit la cap. nu ştiu unde cum şi de ce. sau poate nu m-am lovit, poate a fost doar un fleac. m-au ciuruit. sau poate că mi-am descărcat singur un încărcător în tîmplă. cine știe?
sînt aici şi acum şi asta e tot ce-mi amintesc. durerea din cap e singura mea memorie. iar gîndurile acestea care se aşează frumos ca maşinile într-o parcare la mall sînt primele mele semne de viaţă.
dacă vreodată cineva mi-ar fi spus că mă voi lovi la cap şi voi uita orice din lumea asta, nu l-aş fi crezut. oricum nu mi-aş fi amintit. în cîteva zile am învăţat să fac absolut tot ce face un om ca să trăiască. am învăţat să merg, să citesc, să gîndesc, să reţin figuri, să mănînc să cheltui bani.
am învăţat să îmi reamintesc cîte ceva din viaţa anteriară. puţin vag şi oricum mi se părea nefolositor. dar cel mai fericit am fost că nu mi-am amintit frica. o sinţeam, era undeva, pîndea, stătea închisă între toate cuvintele vorbite în creier. era la intersecţia tuturor sinapselor îi vedeam chipul la orice mică explozie cauzată de ciocnirile neuronilor. dar numai pentru o fracţiune, insuficient să fie asimilată în sistem.

am deosebit noaptea de zi, zilele între ele, soarele de azi de cel de ieri. am făcut distincţii clare şi coerente între ce înseamnă acum şi ce înseamnă mai tîrziu. între ce înseamnă aici şi mai încolo. între mine ca subiect cunoscător şi celalţi subiecţi jucători. am învăţat că jocul cu bile nu se va repeta niciodată în acelaşi fel, ori de căte ori vei încerca să respecţi regulile, să creezi aceleaşi condiţii să acţionezi identic, să pui în funcţiune aceleaşi pîrghii. am înţeles că dacă vei arunca nişte bile pe o suprafaţă ele se vor împrăştia de fiecare dată altfel, indiferent cît de mult şi cît de complex vei respecta starea iniţială. am înţeles pînă şi faptul că viaţa pe pămînt este o chestie unică, irepetabilă, imposibil de reprodus încă o dată, chiar dacă vei reconstrui universul pas cu pas. am înţeles că începutul nu există în sine, el e ceva atît de bine închis în infinitatea de factori care determină ceva, încît e mai degrabă imposibil de conceput pentru mintea umană. fiindcă oricare lucru îl considerăm un început, un altceva a fost cîndva, înainte.

eliberat de gînduri, de cuvinte, de imitaţii, de orice model şi orice ipocrizie, pur în gîndire şi netributar niciunei concepţii despre viaţă sau moarte, păşeam pe străzi. fără nicio direcţie, fiindcă oricum nu există vreuna. ceilalţi au doar iluzia ei. bocancii mi se lipeau de trotuar şi prin ei trecea în bucata de bitum de sub talpa mea o cantitate infimă de caldură. o mică energie depre care mă gîndeam eu că, oricît ar fi de redusă, ea contribuie activ şi irevocabil la reconstrucţia universului. iar fiecare pas pe care îl făceam schimba mii şi mii de traicetorii, descătuşa nenumărate entropii, activa milioane de noi sisteme de referinţă. toată mobila universului se zguduia cînd treceam pe strada aceea şi infinite sertare se deschideau sau se închideau cu zgomot. era o muzică pe care o auzeam atît de plăcut, eram condensat în cea main pură fericire posibilă.

apoi am văzut o femeie. foarte tînără, mergînd cu un pas oarecum egal cu al meu. spun aşa fiindcă nu există egalităţi. nici jumătăţile omului nu sînt egale. nici măcar omul nu este egal cu el însuşi, întotdeauna mai ia o clipită în greutate. am văzut-o pe femeia aceea şi nu i-am întîlnit privirile. am început să-i număr paşii. 20, 34, 87. de fapt nu știu de ce făceam asta. în mod normal sînt doar un om care merge pentru că merge.
forfota din univers era alta şi iar alta, şi undeva în melodia mea am auzit şi acordurile compuse de ea. ele ar fi existat cu siguranţă, doar că e extrem de greu să le auzi. eu reuşisem.
gagica nu mă impresiona cu nimic. era doar un corp învelit într-un pardesiu maro, cu eşarfă verde la gît. avea nişte reflexe chihlimbarii. insesizabil pentru toată planeta, însă acele irizaţii de lumină schimbau total nuanţa aerului din tot oraşul. din toată lumea. dar pentru mine asta era o chestie banală.

am mers în urma ei o bucată de timp. nu ştiu exact cît. se lăsase întunericul, se aprinseseră neoanele, becurile, toate sursele de lumină din oraş. eşarfa verde schimba cu totul orice culoare şi asta era bine. apoi, pe o străduţă mai întunecată, s-a pierdut în pîntecul unei clădiri. geamuri mari, cu storuri de lemn ars de soare, cu vopsea decojită de ploi.
am intrat şi eu. era un coridor lung, cu multe uşi. îmi doream să se deschidă măcar una ca să văd ce se întîmplă. n-am avut noroc.
cumva în depărtare, ca peste două nopţi, auzeam încă acordurile acelea. am continuat să provoc dezordine în univers pînă am ajuns la trepte. îmi doream să cobor dar îmi doream şi să nu o fac.
mi-am aprins o ţigară, apoi am scos rotiţa zimţată de la brichetă. i-am dat drumul pe scări. melodia ei a continuat mult, poate un minut, poate mai mult.

am făcut primul pas ca şi cum mi-aş fi dorit să o caut. să o găsesc. să văd unde s-ar fi putut duce pe scările acelea. apoi l-am făcut pe următorul, un altul şi încă un altul.
am coborît minute în şir, o călătorie fantastică spre locul unde, mi-am închipuit eu, începea oraşul. unde îşi avea el rădăcinile.
cu cît cobori mai adînc în pămînt, te întorci mai tare în timp. mergi mai aproape de origine. nu suficient de mult, dar fiecare pas contează. de aceea ne îngropăm morţii. să le fie mai uşor.

într-un tîrziu am ajuns într-un fel de cameră a oglinzilor. fiecare dintre ele de altă mărime şi aşezată sub un alt unghi. erau imens de multe, şi fiecare dintre ele reflecta o părticică din mine, la fel cum reflecta şi o altă reflexie de-a mea dintr-o altă oglindă, care la rîndul ei reflecta o altă reflexie.
îmi închipuian că în fiecare dintre oglinzi le puteam vedea pe toate celelalte împreună cu ce se reflecta în ele. o infinitate de combinaţii, cel puţin pentru mintea mea.

fiindcă nu era nimic acolo, m-am aşezat. pe jos era piatră, însă era caldă, rotunjită într-un anume fel, plăută atingerii. mi-am scos o ţigară, dar m-am prins imediat că nu am cu ce s-o aprind.
stăteam aşa, uluit cumva de locul acela, de lumina care părea că nu vine de niciunde şi totuşi era acolo, împrăştiată ca o lună prin ceaţă. cînd eram hotărît să renunţ la ţigară, un glob de foc s-a materializat în toate oglinzile şi m-am regosit ca un star pe o scenă, în lumina a milioane de reflectoare care nu-şi uneau razele.
în mintea mea se rotea ceva, un fel de liliac verde, o zburătoare cu cioc şi dinţi lungi şi subţiri ca nişte ace care mi se înfigeau în creier. atunci am realizat că sub nasul meu era o brichetă aprinsă, în mîna fetei pe care o urmărisem pe stradă. mi-am aprins ţigara şi am învăluit-o pentru un moment în fum, aşa cum aş trimite mii şi mii de iscoade de dioxid de carbon ca să o cerceteze.
nu mai purta pardesiul, avea o bluză decoltată, în mai multe nunaţe viu colorate, dispuse în fîşii orizintale. sînii împungeau materialul făcănd la baza decolteului o scobitură foarte plăcută la vedere. mai purta o fustă foarte scurtă, în nuanţe de mov şi nişte ghetuţe negre în picioare.

m-a lăsat să trag al doilea fum, apoi m-a împins pe spate, forţîndu-mă cumva să mă întind şi să-mi relaxez muşchii. am acceptat, părea distractiv. şi-a apropiat faţa de a mea, suficient de aproape încît să-i văd trăsăturile.
nu ştiam exact ce-i frumuseţea, dar chipul ei părea făcut din toate frumuseţile posibile. ochii mei alergau în jurul ochilor ei, pe obraji, nas, bărbie, pe frunte, în curbura sprîncenelor. la fiecare milimetru parcurs mobila mea interioară se cutremura şi o armată infernală de miriapozi mă pişca de creier.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (1):


*** - de Baby Mititelu la: 13/09/2009 14:48:21
Tulburator, Leo! Foarte bine scrisa bucata asta de viata.
#481184 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...