Nelu Picasă, pictor - part 2

Mîndru de ce făcuse, o porni către casă, mulse pe Florica şi Aurica, privindu-le cu un ochi critic şi cu un altul mulţumit. Aşa cum erau, verde şi roz, cu flori şi cu semnătura sa de artist, erau cele mai frumoase vaci din lume şi el simţea cum i se repede inima în piept ca un cîine la poartă, gata să muşte un străin. Adormi şi visă cum Mitriţa vine cu ochi ruşinaţi la el şi-i ia mîna lui strălucitoare de artist, i-i strînge în palmele ei mici, apoi şi-o aşază pe pieptul bogat şi cărnos, aşa cum e cel mai vîrlav pui de găină pe care-l tăia buna de sfintele sărbători.

S-a trezit în hărmălaie, parcă toată Amăreasca era în ograda lui. Care ţipau, care vociferau. Ghiţă, şeful de post l-a scuturat bine pînă l-a trezit apoi fără să aştepte să îngaime ceva, i-a lipit două perechi de palme de-i ţiuiau urechile ca trenul în gară.
- Bă, asta nu e artă bă, ce faci tu, asta e cea mai mare prostie. Asta e o nenorocire pentru noi toţi. Bă, potoleşte-te cu asta că te bag la zdup de n-ai să mai vezi soarele cîte zile oi trăi. Ai noroc că nu m-a lăsat părintele Nae, da’ puşcăria te mînca măh!
- Păi...
- Nici un păi! E tot satu afară, cu m ine nu discuţi, auzi? Ăştia te halea de viu, cu vaci şi cu pictură cu tot. Nu ştiu cum faci, da pînă mîine să scapi de toate picturile alea m-ai înţeles! Altfel iţi iau vacile drept amendă, şi pe tine te ţin la beci pînă putrezeşti. Te duci la oraş, cumperi var şi ne scuteşti pe noi de arta pictorului Picasă, că nouă nu ne place nici pictura nici pictorii Picasă.
Şi ca să se facă mai bine înşeles îi mai trase o palmă zdravănă.
- Acum valea, rupe-o la tîrg, pînă mîine să nu mai văd picior de pictură prin oraş.

Nelu plecă grăbit cu lacrimi în ochi. Fiinţa lui era răscolită pe de-a-ntregul. Nu înţelegea cum putea să nu le placă, doar pictase lucruri pe care le văzuse la oraş. Respira întretăiat şi îşi simţea sufletul greu ca o ghiulea legată de picior. Îi venea să se întoarcă, să le explice, dar cumva sinţea că nu mai are nici putere şi nici cuvinte să se facă înţeles. Pur şi simplu simţea că nu are cu cine să vorbească, satului lui nu înţelegea arta. Aşa că a pornit-o spre oraş, gînditor, un miel rătăcit într-o turmă de lupi care nu mai ştie cum să se salveze.

S-a întors în toiul nopţii, hotărît să-şi distrugă opera. Cît i-a luat drumul pînă la oraş s-a tot chinuit să găsească răspunsul la întrebarea de ce trebuie să fie aşa, de ce oare un artist nu poate fi apreciat şi ajunge să fie ars pe rugul dezaprecierii răuvoitoare a celorlalţi. Se gîndea la soarta lui crudă, se gîndea la viitorul lui fără sens în lipsa picturii. Dorinţa lui mocnea şi mai puternic în el şi curînd vîlvătăile ei îi ardeau carnea şi simţea în nări miros de cenuşă proaspătă. Dar trebuia, nu avea cum, trebui să-şi distrugă pictura. „O voi distruge şi o voi lua de la capăt, ca un adevărat artist” se gîndea el. Simţea că are destulă putere pentru asta.
A intrat în satul adormit pentru a doua oară. Căra după el două canistre mari de benzină, îl dureau mîinile, dar nu-i păsa.

Peste o jumătate de oră, cocoţat pe coşmelia lui, privea flăcările dansînd diafan peste sat, vedea limbile de foc ale balaurului cum îi înghit picturile cum îi topesc pe aceşti farisei nerecunoscători. Cerul se îmbujorase, şi stelele clipeau acoperite de năframa neagră de fum, care se ridica din arta lui, din sufletului. Privea cum tabloul creşte şi în dimeniune şi în dogoare şi îşi simţea obrajii îmbujoraţi şi ochii strălucind de bucurie. Doar o lacrimă, una mică şi plăpîndă, ca prima lui mulţumire adevărată de-o viaţă. Era cel mai frumos tablou pe care îl pictase. Zîmbi, apoi cu mîna prin aer, ca mînuind o pensulă vrăjită, semnă. Nelu Picasă, pictor.