era stramba. stiam cumva, in adanc. am zis-o de cateva ori, dar nu cred ca m-a auzit cineva. ti-am zis-o si tie, o sopteam si pe strazi, in noptile de vara.

e stramba. era, acum nu stiu cum mai e. n-am mai vazut-o demult.

eram un calugar candva, ratacit cine stie cum pe aste meleaguri. urmam "calea dreapta". nu era dreapta. era, fara doar si poate, calea cea sfanta, dar nu era dreapta. nu avea cum a fi, cand eu vedeam casele cum se unduie in crivatul inghetat. si intepeneau asa, strambe, cu o oarecare privire surprinsa la ferestre.



am plecat haihui, nu mai stiu decat ca eram in sandale. tin minte acest amanunt pentru ca eu nu port niciodata sandale. nu stiu ale cui or fi fost. oare i le-am dat inapoi? oare la mai cauta? daca iti lipseste o pereche de sandale, sa stii ca imi pare rau. nu mai stiu ce am facut cu ele, le-am uitat undeva in tara uriasilor, in lumea lor de trestie



sau poate era de la prea mult soare si vin. curgea in rauri, sau eram eu cu barca intr-un pahar? cred ca era vin bisericesc, stiu ca aveam inca straiele de calugar pe mine cand am ajuns la manastire. era pustie. era plina de oameni, dar n-avea nici un suflet inauntru. stramba, dar nu inghetata. varful ii vibra un pic in adierea noptii, stramba, stramba, ma ingana...



am fugit din locul ala, m-am cocotat din nou pe barca mea din pluta, pe-o mare de vin, si am tot fost ars de soare pana ce-am ajuns pe insula. sa fi trecut cateva saptamani, ori poate vreo doua vieti jumate, n-as sti sa-ti spun, drag prieten. m-au trezit valurile si apa aproape inghetata. din mica mea barca nu mai ramasese nimic, si teama-mi e ca incepusem si eu sa fac franjuri pe la colturi din cauza unor asemenea valuri



am cunoscut acolo o cetate foarte ciudata, trebuie sa recunosc. ii era frica de pasari, dintr-un anume motiv. nu patise niciodata nimic din cauza lor, dar tot murea de frica, sa o fi vazut cum se ferea, te prapadeai de ras



am incercat sa stau de vorba cu ea si sa-i explic ca pasarile nu-i fac nici un rau, dar n-am avut cu cine. mai degraba as fi vorbit cu un copac.

satul de inot de-acuma, am intrebat-o unde gasesc portul. mi-a zis ca inca il mai gasesc tot in dreapta, sa ma iau dupa curent. cum adica inca? pai vezi ca se topeste de la soare, mi-a raspuns. ei, asa ceva chiar ca n-am mai vazut. portul se topea de la soare si se scurgea incet in mare. noroc ca am ajuns la timp



am mancat in portul ala cea mai buna saramura din toata lumea. stiu ca era cea mai buna pentru ca mi-a spus-o chiar bucatarul, si stii si tu ca doar in bucatari si licorni poti sa ai incredere. si-n frunzele portocalii de castan cand toamna le binecuvanteaza cu intelepciune. in rest, oricat ai vorbi cu o frunza de castan, ea te va minti cu seninatate, poti fi sigur de asta.

pe-o strada la apus am intalnit un palc de oameni. pareau tare surprinsi de ceva. cred ca era ceva extraordinar, ca pana si casele se ridicasera sa se uite intr-acolo



si m-am uitat si eu, dar oricat m-as jura, tot n-o sa ma crezi ce-am vazut. m-am vazut pe mine in departare, gasindu-mi perechea. eu o gasisem, dar ea habar n-avea. ea vorbea cu o pisica, despre pesti sau despre rochii. nu stiu, nu inteleg graiul pisicesc. m-am vazut pe mine scriindu-ti aceste randuri, dupa care am ridicat frumos realitatea si m-am ascuns sub ea, acolo, unde-mi fu bine prima data.



atat.