Pentru a accesa aceasta pagina trebuie sa fii conectat

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Insula Numelui


de zareh ara la: 24/09/2004 01:52:00
modificat la: 26/09/2004 22:56:51
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Despre cum am avut acel accident nu voi povesti niciodată, fiindcă nu-mi amintesc nimic. De ce m-am trezit în acea cameră albă, cu mâinile şi picioarele legate de patru bare de oţel, vă poate spune mai bine cel care m-a găsit, zăcând inconştient într-o grădină. Cred că ieşise la cules de flori. A încercat să-mi descrie prin semne, pentru că e mut. Nu ştie să scrie şi nici să citească. Doar ochii lui par a comunica înţelesuri frânte de zidurile înalte, înăuntrul cărora am fost prizonier aproape patru ani. Nu mai ştiu cine eram şi în tot acest timp nu mai ştiam de ce eram.
Locul detenţiei mele era strâmt, fără geamuri, cu o singură uşă. Am şi măsurat: cincisprezece tălpi-personale lungime, zece tălpi-personale lăţime. Stăteam ghemuit sufocându-mă, încercând să-mi aduc aminte fragmente ale vieţii mele de odinioară. Deasupra mea, lumina un bec pe care nu l-am văzut stins niciodată.
În timp ce dormeam, grădinarul îmi aducea câte o crizantemă şi mi-o aşeza pe piept. Aşa am început să număr zilele. Pe zidurile albe mi-am pictat gândurile ce se repetau obsedant la intervale scurte de timp. Mestecam petalele florii în gură, până ce simţeam că sunt bine îmbibate cu salivă, apoi le frecam de perete. Cu fiecare nouă crizantemă, o nouă culoare, până într-o zi, a omieosutăunsprezecea zi, când am terminat. Cei patru pereţi ai încăperii erau gata. Atunci s-a deschis uşa şi am putut păşi afară.
- Sunt liber, am strigat. Sunt un om liber!
Am început să alerg prin mulţimea de oameni orbit de lumina soarelui, asurzit de zgomotul lumii, întrebând pe cine găseam în cale: cine sunt eu?
- Cine sunt eu, bărbatule, care te grăbeşti să ajungi nu-ştiu-unde? Cine sunt eu, femeie, care vinzi alimentele astea atât de viu colorate? Cine sunt eu, copilule, care loveşti peretele cu mingea asta rotundă?
Un tip mai bărbos m-a împins râzând într-o grămadă de gunoaie.
- Tu esti un tâmpit, boule!
- Da, un cerşetor! mă scuipă altul îmbrăcat într-un costum de stofă.
- Un tâlhar!
- Un nebun!
- Un om de nimic!
- Un nimeni!
Aşa cum stăteam căzut printre gunoaie, mă gândeam la desenele mele pictate în camera albă atâţia ani de zile, ducând dorul gustului de crizantemă.
- Să vină poliţia! strigă cineva. A împuţit toată piaţa cu mirosul lui.
Însă eu nu înţelesesem de ce sunt...
- Deci, începu mustăciosul, numele?
- Nu-l ştiu, nu am nume.
- Unde locuieşti?
- Am stat omieosutăunsprezece zile într-o cameră albă de cincisprezece tălpi-personale lungime şi zece tălpi-personale lăţime.
Am simţit până în creier pumnul în burtă. Mi l-am însuşit. La fel şi pe al doilea şi pe al treilea... Apoi m-au închis într-o cameră cenuşie, pe care am şi măsurat-o: douăsprezece tălpi-personale lungime, şapte tălpi-personale lăţime. M-am aşezat resemnat pe jos şi am adormit.
În ziua următoare, m-au transferat într-un spital. M-au repartizat într-o cameră cu un singur pat, alături de doi indivizi. Ne-am aşezat toţi trei unul lângă altul, privind peretele mucegăit din faţa noastră.
- Eu sunt împăratul Susului, iar el este împăratul Josului, spuse cel din stânga. Tu cine eşti?
- Nu ştiu. Mi-am pierdut cunoştinţa şi nu-mi mai amintesc nimic.
- Mă bucur mult, vorbi cel din dreapta. Atunci, tu vei fi împăratul Mijlocului. Chiar aveam mare nevoie de cineva care să ne împace. Hai să-ţi arătăm ceva.
Scoase de sub pat un omuleţ din plastic şi mi-l oferi.
- Uite, eu îl ţin de picioare, iar el îl ţine de mâini. Tu acum trebuie să-i treci acest ac prin burtă. Haide, e un joc. De ani de zile ne certăm cine să înfigă acul. Dar acum am găsit soluţia. Tu vei fi împăratul Mijlocului.
Am privit omuleţul şi l-am luat în palmă.
- Unde l-aţi găsit?
- În grădină, răspunse cel din stânga. Eu l-am găsit. Eram la ora de sport şi alergam, însă m-am împiedicat şi am căzut cu faţa printre buruieni. Nu i-am luat pe toţi, aici avem tot timpul din lume.
- Dar e un joc stupid! am urlat ridicându-mă de pe pat. Ce se va întâmpla apoi cu el?
- Va muri, fireşte.
Chipurile celor doi erau senine. Priveam în ochii lor şi nu găseam un punct de sprijin. Imaginea abisului lor mi se rotea în minte.
- Sunteţi nebuni! le-am strigat, iar ei s-au repezit spre mine. Unul mă apucă de braţe şi celălalt, de picioare. Începuseră deja să se certe. Pământul începuse deja să se surpe.
Am scăpat ca printr-o minune. Cutremurul dărâmase aproape tot oraşul. Cei doi nebuni îşi găsiseră sfârşitul acoperiţi de moloz, în camera aceea de spital, salvându-mă cu trupurile lor însângerate. Oamenii alergau înspăimântaţi pe străzi, cărând în spate morţi şi răniţi. Un bărbat îmbrăcat într-un costum de stofă, murdar, se apropie de mine plângând isteric.
- Te rog, ajută-mă! Copilul meu e acolo... sub mormanul acela. Ajută-mă!
Când l-am găsit, era mort deja. Şi doar îi spusesem să nu mai lovească peretele cu mingea.
Am fugit cât mai departe de acel loc. Nu mai puteam suporta atâta suferinţă.



În anii ce au urmat am străbătut mările. Norocul mi-a surâs când m-am angajat marinar pe un vas de mărfuri. Viaţa mea părea că reintrase în normal cu toate că identitatea îmi rămânea în continuare o enigmă. Însă aici nu mai conta nimic. Navigam liber, necunoscut de nimeni, nici măcar de mine, ameţindu-mi gândurile seară de seară cu gin.
- Şi dacă ai şti ce ai rezolva? îmi zise odată bătrânul marinar.
- Aş înţelege măcar... de ce toate astea.
- Pentru că altfel nu poate fi. Eu, de pildă, n-am reuşit niciodată să mă stabilesc pe uscat. Ceva din largul mării mă chema înapoi. Acum ce mai contează de ce viaţa mea a fost aşa cum a fost? Oricum nu mă mai ajută cu nimic. Sunt prea bătrân să mai pot schimba ceva.
- Poate ai dreptate, dar totuşi... trebuie să aibă un sens.
- Un sens zici. Haha! Uite la mine. Vezi busola asta? Eh, arată nordul, nu? Dar dacă mă întorc aşa cu spatele... Eh, tot nordul arată, nu?! Înţelegi?
L-am privit şi m-a pufnit râsul.
- Uite, mâine, continuă el, o să trecem pe lângă insula aia nenorocită.
- Despre ce vorbeşti?
- Eh... e poveste veche. Eram odată aici în apele sudului, pe un vas adevărat, nu pe barca asta..., pirat pe cel mai de temut vas de piraţi din câte au fost. Într-o seară am ancorat pe o insulă. O credeam pustie dar nu era nici pe departe. În timp ce dormeam pe malul mării, ne-au atacat. Dar ăia nu erau oameni. Erau nişte chestii aşa... nişte aburi, înţelegi?
- Nu înţeleg... dar te ascult cu atenţie.
- Până să punem noi mâna pe pistoale, ne-au şi înşfăcat. Ne-au dus în junglă, ne-au legat cu liane. Atât îmi amintesc. Dimineaţa ne-am trezit tot pe malul mării. Dispăruseră doi dintre noi. Am cercetat insula toată ziua şi nu am descoperit nimic. Eu nu mai pun piciorul acolo... câte zile oi avea! Cu stafiile alea nu e de glumit.
- Vorbeşti despre o insulă bântuită?
- Da’ dracu’ ştie ce era acolo! E drept că... băusem ceva spre seară, dar chiar să mă trezesc zburând legat prin aer?! Asta nu mai e beţie!
- Nu eşti curios să afli ce ţi s-a întâmplat atunci? Putem vorbi cu căpitanul. Am putea dezlega misterul.
- Doamne fereşte! Nu vreau să-mi las oasele pe acolo. Odată am avut noroc. A doua oară...
Nu l-am ascultat. Chiar a doua zi de dimineaţă am vorbit cu căpitanul. De luni bune nu mai văzusem pământ şi, spre disperarea bătrânului marinar, am ancorat vasul lângă insulă.



În acea seară s-a stârnit furtuna. Ne-am adăpostit printre copaci privind cum vaporul nostru se scufunda încet. Într-un târziu am adormit, într-un fel de peşteră, pe care o găsisem nu departe de mal, acoperită cu frunze.
Deodată ne-am trezit din somn ridicaţi în văzduh, legaţi cu liane de aur, strigând. De jur împrejur, aburi ce ieşeau din pământ ne purtau spre inima junglei, până ce şirul s-a despărţit în trei. Cel din stânga se adânci în pământ, iar cel din dreapta se pierdu în înaltul cerului. Atunci totul s-a oprit şi s-a făcut linişte.
În faţa mea se ridica un templu înalt, cu turle până la nori, pictat în toate culorile pământului. La poartă străjuiau de-o parte şi de alta doi cai galbeni imenşi, ce scoteau flăcări pe nări. După ce am intrat, am rămas singur în întuneric.
De undeva de sus se aprinsese o lumină ce învăluia altarul. Atunci l-am văzut.
- Înaintează! îmi vorbi cu voce de tunet. Mai mult!! Mai mult!!!
M-am oprit în faţa unui hău albastru ce strălucea ameţitor. Puteam zări în el măruntaiele pământului. Aburul se apropie de mine.
- Ce doreşti?
- Aş vrea să ştiu cine sunt. Aş vrea un nume, o identitate. De când am avut acel accident, nu-mi mai amintesc nimic. Mă simt singur şi fug de mine.
- Crezi că vei fi mai fericit? Când te-am găsit în pământ, erai pe jumătate mort. Nu m-am gândit că vei suferi atât de mult din lipsa de Nume.
- Trebuie să fiu cineva, altfel cum aş putea fi din nou Om?
Aburul nu-mi răspunse. Din spatele altarului se ridică o pânză ce lăsa să se vadă o mulţime de cuşti poleite cu aur. În fiecare cuşcă vieţuiau fiinţe androgine ce îşi transformau chipurile după cum lumina cerului îşi schimba culorile. Privirile lor se pierdeau undeva în eter iar răcnetele lor disonante îmi spărgeau timpanele. Aburi galbeni îi învăluiau arzându-le pielea, mestecându-le trupul. Apoi, ca la un semn, începuse să ningă. Zăpada atingea trupurile rănite vindecându-le, până ce fiinţele se ridicau în picioare, cântând într-o limbă necunoscută.
- Aşadar, îmi vorbi aburul, mai eşti de aceeaşi părere?
- Altfel n-aş mai fi aici. Aş fi undeva în largul mării, cu o sticlă de gin într-o mână şi cu busola căutând nordul în cealaltă. Alt sens... nu există.
- Prea bine. Atunci, intră în mine, nu-ţi fie frică. Te vei întoarce printre ai tăi într-o secundă.
Am simţit ceva fierbinte în palmă. Când am privit, am citit pentru prima oară Numele meu. Am zâmbit fericit, am tras aer în piept şi m-am aruncat în hău.



La serviciul unde mă angajasem, aveam o colegă. Ne împrietenisem foarte bine, fiind ca şi mine pasionată de geografie şi călătorii. Ieşeam deseori împreună în oraş la o cafea, sau ne întâlneam pe la câte o petrecere a unor prieteni comuni. În scurt timp ajunseserăm de nedespărţit.
Într-una din seri am invitat-o la mine.
- Ai o hartă foarte ciudată. Ce reprezintă toate liniile astea?
- Dar unde ai mai găsit-o? am întrebat-o mirat. Sunt traseele pe care le-am parcurs cât timp am fost marinar. Am şi uitat de ea.
- Văd că ai călătorit ceva la viaţa ta, şi se încruntă deodată. Ai fost pirat?
- Hahaha... da, am minţit eu. Am participat la tot felul de bătălii. Am fost pirat pe cel mai de temut vas de piraţi din câte au fost. Parcă am visat...
- Ai furat bogăţii, ai omorât oameni?
- Eh, am făcut eu încurcat, da, dar nu prea mult.
- Cum adică?
- Ce contează? Nici nu mai ţin minte, i-am răspuns plictisit şi am încercat să schimb subiectul. Spune-mi, ce facem vineri seară?
- Nu pot să cred că prietenul meu a jefuit şi omorât oameni, îmi spuse ea supărată, ridicându-se de pe pat. Eu am plecat. Te rog să nu mă mai cauţi.
- Dar... serios, era o glumă. N-am făcut niciodată aşa ceva.
- Nu te cred! şi trânti uşa cu putere.
A doua zi nu a apărut la serviciu. Am tot încercat să o sun, dar nu răspundea. Într-un târziu am plecat spre casă gândindu-mă la discuţia noastră. A fost o simplă minciună, îmi spuneam. Am încercat să visez şi eu o dată cu ochii deschişi...
În faţa blocului am zărit două maşini de poliţie şi am încremenit. Un mustăcios s-a apropiat de mine.
- Bună ziua. Sunteţi acuzat de piraterie şi omor deosebit de grav. Vă rog să mă însoţiţi.
- Poftim?!
- Hai, hai, nu mai poftiţi că vi se apleacă. Treceţi în maşină!
- Dar e aberant.... eu n-am făcut nimic!
Am simţit până în creier pumnul în burtă. Am ripostat, însă degeaba mi-am susţinut nevinovăţia. M-au închis într-o cameră cenuşie, pe care am refuzat să o mai măsor.
- Sunt nevinovat! Sunt nevinovat! urlam de după gratii.
După câteva zile m-au eliberat. Nu găsiseră nimic interesant în casa mea şi nici vreo crimă a piraţilor nu mai fusese raportată în ţară de vreo patruzeci de ani. Însă lucrurile începuseră deja să o ia razna.
- Mâine să eliberezi apartamentul! îmi spuse proprietarul în acea seară.
- Nu am făcut nimic! Sunt un simplu om... aia era o poveste. Nu înţelegeţi?
- N-am nevoie de chiriaşi piraţi. Du-te pe barca dumitale, lasă-mă în pace!
Nici la serviciu lucrurile nu au stat altfel. M-am trezit bântuind ameţit străzile, întrebându-mă... de ce toate astea? De ce?
Un tip mai bărbos m-a împins râzând într-o grămadă de gunoaie.
- Pentru că eşti un criminal, boule!
- Da, un tâlhar! mă scuipă altul îmbrăcat într-un costum de stofă.
- Un parazit!
- Un nebun!
- Un om de nimic!
- Un nimeni!
Un copil a venit langă mine şi m-a lovit în faţă cu o minge rotundă. Sângele începuse să curgă peste mine. M-am ridicat cu greu şi am început să alerg. Imaginile existenţei mele mi se roteau în minte. Atâtea chipuri goale, atâtea adâncuri putrezite, atâţia oameni în jurul meu, atâtea vieţi, atâtea speranţe, atâtea neîmpliniri... atâta singurătate.
Nu ştiu cum am căzut pe treptele unei case. M-a ridicat un om şi mi-a deschis uşa. Am intrat privindu-mi palmele. Într-una ţineam omuleţul din plastic al nebunilor, iar în cealaltă stătea scris Numele meu. Apoi mi-am privit gândurile desenate pe perete. Am început să le şterg cu lacrimile, până când am căzut în genunchi strigându-mi suferinţa. Un abur galben mă învăluia arzându-mi pielea, mestecându-mi trupul, dar uşa se închisese deja în urma mea.



lui Costel Baboş
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: