Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Anamneza


de danyrolux la: 24/09/2004 17:46:00
modificat la: 26/09/2004 22:57:48
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Şi uite că nu m-am ofilitit; sufletul meu continuă să spere şi mai are încă puterea să mai vibreze!


Stau în pat şi nu vreau să adorm – nu vreau să o pierd! Ar fi chiar culmea să fie EA. O privesc flămând – e obosită şi a adormit în timp ce-i vorbeam.
Întunericul nopţii, alminteri consolator, mă nelinişteşte. Cine a adus-O în viaţa mea?
Am zărit-o într-o discotecă şi mi-am spus că EA trebuie să fie, mai convins ca niciodată. O sclipire de mărgean – şi mi-am adus aminte de Victor Petrini când o vazuse pentru prima dată pe Matilda, fugar, pe stradă, într-o clipă posomorâtă de iarnă.
Ies pe balcon şi fumez o ţigară – zgomotul uşii, faptul că beau puţin Cola , nu o stânjenesc câtuşi de puţin. Trebuie să fie foarte obosită!
Lumea se plimbă zgomotos pe faleză, care mai de care mai plini de viaţă. Viaţă! Ce naiba mai înseamnă şi cuvântul ăsta? Fumez şi simt că mi se face rău. Trebuie să mă las de fumat – mă tot amăgesc de ceva timp şi nu reuşesc. Şi ce dacă mă otrăvesc şi eu puţin?
Încerc să mă gândesc, dar nu pot. Sunt nervos – de ce hazardul nu mi-a scos-o în cale mai devreme? Şi de ce tocmai acum? Eu fumez pe balcon, iar la mine în cameră doarme o STRĂINĂ. Ceva din fiinţa mea o revendică, dar ştiu că nu va fi a mea niciodată.
Cineva aruncă cu apă de sus. Ah. Ce l-aş mai înjura! Dar EA doarme şi mă abţin – altceva nu mai contează.
Dar de ce a venit? Atunci, în seara când am cunoscut-o, abia dacă am făcut cunoştinţă, şi apoi s-a vaporizat, asemeni sânzienilor din mijlocul poienilor.
Să fie soarta, destinul, providenţa, sau cum i se mai spune jocului ăsta imens ân care noi suntem infime marionete cu iţele încurcate?
Şi mâine pleacă la Mangalia. Trebuie să plece – are acolo prieteni! Asta e singura noapte ce poate o petrecem împreună în această viaţă!
Mai am două fumuri, dar arunc ţigara – trebuie să mă las de ţigări! Nu mai vreau să mă ucid treptat, în timp.
Trebuie să fac ceva! Voi intra în cameră şi o trezi – nu, sunt prea laş. Mă aşez tăcut în patul meu şi mă zbat, chinuit de gînduri. Şi-l aud pe Eminescu, consolat de zădărnicia iubirii lui negăsite vreodată:


“Când de-odată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce ...
Pân' în fund băui voluptatea morţii
Ne 'ndurătoare.”


Stau cu ochii fixaţi în tavan şi-mi spun că în 30 de secunde o voi trezi. Renunţ. Delirez singur – nu vreau să adorm.
Şi ce brusc şi dureros de dulce a apărut în viaţa mea. Iarăşi viaţa îmi dă palme atunci când mă aşteptam eu mai puţin. Chiar că-i o apariţie meteorică. Mă roade aceeaşi întrebare – şi dacă EA este şi eu o las să-mi scape?
Mă joc cu draperia – o lumină chioară pătrunde timid în cameră şi-i luminează uşor chipul. Tresar speriat - EA este!
Dar EA de ce nu m-a recunoscut din prima? De ce nu am văzut nici o sclipire în ochii ei frumoşi?
Mă surprinsese peste zi. Am fost şi am luat-o din gară, am mers apoi la hotel şi de acolo pe plajă, vorbind şi gândind de parcă ne cunoşteam de-o viaţă, cu o dezinvoltură dezarmantă.
“Aşa trebuie că face cu toată lumea”, mi-am spus, şi am simţit amarul gust eminescian.
A făcut repede cunoştinţă cu sora mea şi cu prietenul ei şi s-a integrat repede în grupul nostru. O fată de viaţă, ce mai!
Şi dacă EA nu doarme şi mă aşteaptă să-i mărturisesc totul? Şi dacă EA m-a recunoscut şi eu nu am ştiut să-i citesc in ochi sclipirea?
Îmi iau inima în dinţi şi fac gestul care, ştiu, cândva, mă va costa enorm de mult – o trzesc. Da – e somnoroasă, dar mă primeşte în patul EI; îmi face chiar şi loc lângă EA. O iau în braţe, iar în sinea mea gândesc că nu-i voi mai da drumul niciodată. De data asta nu-mi va mai scăpa! EA se chinuie să adoarmă, în timp ce eu îi bâjbâi trupul încercând să o redescopăr; pielea fină, aroma ei plăcută, căldura ce trupu-i o emană... Ţip de bucurie în mine, dar EA, epuizată, nu mă aude.
Încep să o sărut şi să îmbrăţişez; târziu, după o vreme, îmi răspunde şi EA la sărutări. Tandră, ademenitoare, cu mişcări firave şi pline de căldură, îmi readuce speranţa în suflet.


Cred că astăzi s-a terminat totul între mine şi ea. Oare de ce nu mă mir?
“De altfel e şi cea mai frumoasă declaraţie de dragoste:<>” C. Noica – Ăsta e mesajul fără răspuns pe care i l-am trimis ei mai devreme. Mai bine să aleg eu finalul, şi nu ea! Dar de ce trebuie să fie mereu un sfârşit? O.K.!
Mâine se împlinesc două săptămâni de când o cunosc...
Şi ce gust amar , şi cât dezgust!



Mă bântuie însă imaginea Monei; încă mă mai bântuie! Oare când o voi uita definitiv? Ştiu când – în mormânt!
Ascult acum la alegerea calculatorului “Ploaie în luna lui marte”, în interpretarea Paulei Seling, după versurile lui Nichita. Melodia mea şi a Monei…
Mă bântuie imaginea Monei…

Ploua infernal
Şi noi ne iubeam
Prin mansarde… Totul la trecut – prezentul a murit şi el!

Nu cred că ea mă va suna; sunt hotărât să nu-i mai dau absolut nici un semn de viaţă. Ce simplu pare!


Uitasem cum e să mai scriu. A fost o perioadă de rătăcire post Mona. Trebuie să mă apuc iat de scris – vorbesc serios! Îmi doresc foarte mult un roman de dragoste proustian.


Mi-e dor de Eminescu cu durerea lui cu tot!


Aseară am sunat-o să-i spun că au ieşit pozele de la mare. M-a invitat la ea acasă să i le arăt; i le-am dăruit… Totul părea că a reintrat în normal; ca şi cum nimic nu se întâmplase între noi… Dar absolut nimic!
A venit apoi la mine acasă şi ne-am uitat la filme, pe calculator, ca de obicei… Cine pe cine să mai înţeleagă?



E dureros să vezi ce radical se schimbă oamenii când îşi pierd inocenţa. Acum minţim cu toţii cu neruşinare! Şi e inuman să vezi că nut e mai poţi întoarce la cel ce ai fost…
De ce mai am puterea să sper în iubire după tot ce mi s-a întâmplat?
Şi de ce nu pot să uit?


“Nici un semn de viaţă
Din partea celor ce pleacă...”
Acum cîteva seri ne-am despărţit definitiv. Venise cu sora ei la mine să ne uităm la filme, iar eu, implacabil şi fără noimă, m-am îmbătat.
Ceva nu mergea bine între noi; iar eu mă ataşasem periculos de tare de ea. Încă un chip de lut... La ce bun iubirea neîmpărtăşită?


Week-end-ul trecut am fost la ea în Bucureşti. A fost o surpriză, atât pentru ea cât şi pentru mine; am plecat de nebun încotro m-au îndreptat paşii şi inima.
Totuşi, ea a spus că a bănuit că mă voi duce dupa ea; trist, am realizat cât sunt de previzibil în amorurile mele. A doua zi am plecat brusc de la ea, de neînţeles, fără motiv şi fără nici o explicaţie, igorându-i protestele şi părerile de rău...
Am aşteptat ore în şir în Gara de Nord, încercând zadarnic să mă înţeleg. Deşi o doream atât de mult, şi după ce petrecusem încă o noapte împreună, nu am reuşit decât să o fac să sufere. Alergase după mine pe scări, dar ma ignorat-o complet; am mers pe jos de la ea din cămin şi până în gară, căutând cu disperare o brichetă. Nervos, i-am dat apoi tot felul de mesaje de iubire, altele de reproş, la care ea, înţeleaptă, nu mi-a răspuns. Am încercat inutil să-i găsesc o vină... Totul s-a întors împotriva mea; eram tot singur şi mă simţeam ca şi cum aş fi ucis pe cineva. Mi se părea că am ajuns un monstru şi ocoleam privirile oamenilor. De mai multe ori am avut tendinţa să mă întorc la ea şi să-mi cer scuze; nu am găsit însă argumente destul de puternice să mă convingă( sau nu vroiam să le găsesc) şi am renunţat.
Am ajuns în Iaşi şi totul mi se pare acum un vis; zeci de ore de rătăcire, de căutare a iubirii şi a sinelui. O bâjbâială prin întuneric, o introspecţie în suflet şi prin amintiri; o revedere a fiinţei iubite.
Am avut apoi revelaţia zădărniciei noastre; neputinţa actorilor de a schimba scenariul şi severitatea regizorului.

Ieri am împlinit 2 luni de când ne cunoaştem. Ce puţin timp şi ce mare e zbaterea din mine!


Mi-a dat beep sâmbătă; am sunat-o dar nu am putut vorbi prea mul – se angajase undeva. Am stabilit să revin mai târziu cu un telefon, dar m-am făcut că am uitat. Noaptea târziu au sunat-o nişte prieteni comuni de pe tlefonul meu; eu nu am vrut să vorbesc cu ea. Iarăşi? Ce mai puteam să-i spun? Că am fost un fraier? A spus că va veni ea în noiembrie la Iaşi. De ce?
“Întâmplarea că sunt, minunea că exişti!”


Doamne, şi cât dor îmi este de ea! De ce-am plecat? De ce n-am mai rămas?


S-a terminat! I-am spus că nu mai vreau să o mai văd vreodată! O voi uita, căci şi iubirea e înscrisă în legile omeneşti! Ce pustiitor!
“Adio, visul frumos s-a terminat!
Adio, povestea noastră s-a-ncheiat!”

Frumos capitol al romanului meu. Dar trist!


by Danyrolux@yahoo.com
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...