Încercam să-i descifrez gîndul …

“Ce faci?” l-am întrebat, punîndu-i cu blîndeţe mîna pe umăr.

“R, mă întreb dacă îţi plac magnoliile …”

“Dacă îmi plac magnoliile?

B. ce se întampla? de ce mă întrebi? în tăcerea apusă simţeam că este undeva departe,…departe de laviţa unde şedeam şi ne priveam pruncul
”ţie nu-ţi plac?”

“Mie ? R….uite, să nu rîzi, te rog, promite-mi …”

“B. eşti chiar nostim, zău.!”

“Mie îmi plac oamenii R....da… şi uneori şi magnoliile.”

îşi ridicase orbeşte privirea şi îmi zîmbise…semăna cu o pasăre îngheţată... în acele clipe mă gîndeam la vraja acestor cuvinte, la farmecul şi mesajul acelei credinţe închinate omului, parcă în spirit renascentin, capabil să umple golul acela dintre vis şi viaţă…, la metafora ce a prins viaţă în mine şi care a putut să suprime limitele între lucrurile însufleţite şi cele neînsufleţite…

( tăcerea …)

“imi plac oamenii…”

*
am mai rămas împreună pentru un lung moment ,
fără să ne spunem nimic ,
la marginea
acelui drum de ţară

*

mă ţinea de mînă,
iar eu mă gîndeam încă la ceea ce-mi spusese…



*
am înţeles mai tîrziu
că trebuie să fi avut teama
unui om care simte
lingoarea năclăindu-i
simţurile.