-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Filosofia fara aere V - fragmente


de GV is back la: 23/01/2010 23:34:22
rezumat: cu foarte multe vorbe, despre lucruri care mă
voteaza:
.......................................................
Mi-am aprins o ţigară… Mă inspiră acest fum albăstrui şi efemer – poate fiindcă eu însumi, am aceiaşi persistenţă. Ori poate pentru că este, singurul tabiet pe care, de aproape douăzeci de ani, îl urmăresc cu consecvenţă. Sunt douăzeci de ani, în care m-am lăsat aproape de tot – uneori chiar, de obişnuinţa de a fi om.
Îndărătul lor, nu mi-a mai rămas aproape nimic – sau dacă mă gândesc bine, tot ce-am avut, s-a pierdut îndărătul lor…
Mă re-descopăr! AZI, pe MINE, EU! Şi cine sunt altul, decât un biet nărod, care-napoia lui, şi-a rătăcit, ultima certitudine din prezent. Se află, în această ceaţă din urma mea, toate motivele pentru care, o viaţă ar merita trăită. Mi-e dor de vremea când eram numai o risipă de mişcare dospind în pântecul mamei. Din negura timpului, îmi surâde acel copil blonduţ şi răzgâiat pe care-l plâng astăzi. Fiindcă, de mulţi ani l-am îngropat în mine, iar acum, în această noapte, nu mă pot vedea altfel, decât ca pe o cruce pastrându-i amintirea. De asta nu-mi este foame; de asta, când respir, simt că nu cu plămânii mei o fac; de asta sunt mereu părăsit de iubire, pentru că ceva, existând în mine, refuză cu îndârjire să se lase iubit.
......................................................
Născut din indiferenţa seacă a altora, am trăit fără să produc nimic, ajutat de o inerţie a nofiinţei primordiale. Până m-am dumirit bine că trăiesc, iată că jumătate din viaţă s-a strecurat pe lângă mine… Cert este ca SUNT. Dar adesea stau şi mă întreb, în ce fel exist, dacă nu măresc prin prezenţă fiinţa lumii?
Am obosit. Şi mă gândesc că n-ar fi rău, să fie un sfârşit chiar şi-acum pentru toate astea. Mă sperie doar, aceiaşi inerţie care, de astă dată, poate nu mă va lăsa să
mor de tot.
.......................................................
.............................................................................
Pe fundalul mort pe care-l propag, rămâne fără doar şi poate ceva cu greutate. Un ceva, asupra căruia nu mai am nici putinţă şi nici cădere să îl ignor. Adică Viaţa.
Precum o apă, săpându-şi vaduri adânci în obrazul meu, apoi, trecutele ierni care mi-au nins părul - în faţă, uite, un viitor tot mai scurt şi tot mai greu, covârşindu-mi spatele sub povară. Iar foarte aproape de toate astea, Moartea – liniştea rece plutind fierbinte-n acest vacarm, vântul care fără să bată, stă aici şi aşteaptă, şi nu de ieri…
Chiar… Ce aş putea eu să-i reproşez acestei Morţi care-mi dă târcoale? Mulţumită ei, Lumea Mea s-a schimbat mereu, scăpându-ne pe toţi de monotonie. Ştiu că se cuvine să vină o vreme când, va trebui curăţată această lume a tuturor de monotonia pe care eu însumi o reprezint. Recunosc însă, că e vecinul cel mai puţin confortabil dintre toţi; într-o toană, m-ar putea judeca greşit, punând punct acolo unde poate mi-aş fi dorit să pun numai o virgulă.
În tot cazul, în nebuloasa pe care-o trăiesc, este singurul lucru pe care, mai devreme sau mai târziu, am certitudinea că-l voi întâlni. E un adevăr nu foarte comod ăsta – sunt ani de zile de când, doar asta învăţ să fac: să trăiesc. Fundamental însă, pentru a te putea bucura de viaţă este să-i conştientizezi finalitatea.
................................................................
Îmi amintesc azi… de ger. De sărbătorile altora la care precum o fetiţă cu chibrituri, priveam pe geam. De nopţile picotite pe-un peron de gară, trup chinuit, purtător de suflet, încăpăţânându-se să spere, să viseze, să ţină minte… Sărăcie şi neputinţă ereditară - mama; iat-o, într-o jachetă roasă de piele, mai veche decât ea, plângând în
faţa unei vitrine de cofetărie, urându-se pentru nişte afurisite de prăjituri pe care nu mi le poate da. Iată-mă!
Crescut parcă în faţa acelei cofetării, mama a dispărut si i-am luat locul – fetiţa mea, e în altă ţară, privesc la tâmpitele astea de prăjituri şi-mi vine să urlu… nu pentru
că nu i le-aş putea oferi, ci pentru că asta este tot ce-aş putea…
...............................................................
Ştiu. Sunt obositor astăzi. Dar simt nevoia să le spun pe nume mai multor lucruri. Poate până acum am tăcut crezând că va veni o vreme când voi putea să fac din tăcerea mea, greşeala voastră. Recunosc că sunt tot mai ţăcănit de la o vreme – dar cu fiecare zi care se duce, mi-e tot mai silă de acei complicaţi pe care lumea îi cinsteşte, cu
atât mai tare cu cât nu-i pricepe. Mi-ar veni peste puteri să contest că pământul e bine populat cu inteligenţă; neplăcut este numai, că posesorii ei, pare să fi uitat cu
totul de simplitate. E jenant să recunosc că-i tot mai greu astăzi să citeşti, fără să faci dovada că ai putea scrie.
Găsesc tot mai inoportun acel gen de a avorta artă, care te obligă să găseşti un aşa zis frumos, criptat pentru lesnicioasa oamenilor înţelegere (ori la fel de bine-ai putea
citi, pentru lipsa ei…) E neplăcut să spui: această carte se cuvine mai mult decât lecturată, acest tablou mai mult decât privit, această piesă, mai mult decât ascultată…
...............................................................
Cineva, nu cred că Murphy, deşi i s-ar fi potrivit de minune, a spus ca Viitorul e o nebunie virtuală. Nu mă îndoiesc că tehnic vorbind asta este aproape o profeţie… numai că, am credinţa şi speranţa, că artă se va numi mereu, acea compoziţie făcută de un artist, şi nu de-un sudor, menită să facă să vibreze în noi acele corzi obişnuite să reacţioneze la o emoţie şi nu la electromagnetici stimuli cerebrali. Să lăsăm deci arta să fie artă, iar algebra o meserie a cercetătorilor. Şi spun asta celor câţiva artişti pe care prezentul îi mai are: talentul este acel ceva, care trebuie dovedit doar în faţa acelora care-l au.
Una peste alta, mărturisesc că sunt un nebun… Nu pentru că privesc la o sculptură a lui Brâncuşi, găsind că aduce cu un coi de elefant… Trebui să recunosc că doar natura îl mai întrece în a modela piatra. Pe la ţară, oamenii pun la temelia caselor de chirpici, domnişoare Pogany culese din albia râului. Nebun sunt, pentru că la operă casc, iar la muzica simfonică adorm de-a dreptul. Şi-un pic, revin… Doar n-aţi crezut că voi vorbi aici despre adevărul meu. M-am învârtit puţin împrejurul său, dar nu pot să-l dezvălui. Despre fericirile omului, am mai vorbit – şi o voi mai face, ori de câte ori, lipsit de ele, voi avea nevoia să le conştientizez ca pe o posibilă realitate.
.................................................................
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...