Durere românească

N-am cunoscut mai sadică durere,
Nici nemilos, nici mai teribil chin,
Încât, la disperare,-o mângâiere
S-o caut într-o cupă de venin ;

Nu e calvar, nici crunte suferinţi,
Să te aducă-n stare inumană,
Uitând, cât ar fi noaptea de cuminţi,
Să-ţi baţi copiii, ziua, de pomană,

Şi nu e caznă,-ncât ai accepta,
Indiferent ce tare eşti de vână,
Să nu-ţi mai pese, tu, în casa ta,
Cu soacra dacă stai şi-o săptămână ;

Nu e tortură crudă, bestială,
Nici mai feroce,-ncât să nu ai parte
Ca pân’ s-ajungi în stare de sminteală
Să îţi iubeşti duşmanul tău de moarte,

Şi nici supliciu mult mai tenebros
Precum îl ai în albe dimineţi,
Când iarăşi pleci la lucru, somnoros,
În crize coborând de pe pereţi ,

Dar mă-nfioară gândul, ce calvar,
Ce chin îngrozitor, ce soartă grea
Am să trăiesc de-ar fi s-o dau afar’ !...
Ca niciodat’, şi-atunci să vezi belea !
Nu voi putea, căci una mai am doar,
Ca să mai trag o ţuică la măsea !

Valeriu Cercel