Aceleaşi şoapte în miniatură, aceeaşi tristeţe căpruie, acelaşi dans pantomimic, aceeaşi rugăciune, aceeaşi nepăsare leproasă, aceleaşi firmituri de degete , aceeaşi stare suspendată între primejdii …

Simt o tumoare dulce-amăruie în jurul meu …în mine. Nu-i ştiu rădăcina … o simt cum creşte .

Uneori îmi vine să-i fac o schiţă, să-i culeg stările, să-i ascult pulsul şi agonia, să o port prin spitale, să-i pansez rănile, să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu ea în spatele pavilionului, să-i ofer un ceai de lemn dulce în serile cînd bunicul cîntă la pian, să-i zîmbesc cînd este tristă … iar … iar alteori îmi vine doar să o aşez în leagăn şi să-i ameţesc durerea.


Îmi amintesc prima zi în care i-am simţit respiraţia … cum s-a întors spre mine şi m-a privit cu ochii ei profunzi, cum îşi odihnea picioarele desculţe într-o piesa medievală jucată într-o renaştere bolnavă .

În toata nebunia îmi părea că număra bătăile din pîntecele ceasornicului , că faţa i se lumina şi începea să rîdă…

Rîdeam împreună fără să-mi dau seama de ce…poate că aşteptîndu-l pe Godot într-o zi de luni i se părea absurd , poate că ideea de a ţine în mînă urechea lui Van Gogh şi încercarea de a-i reda în cuvinte frumuseţea sunetului i se părea la fel de absurd, pîna şi vizualizarea propriei absurdităţi odihnindu-se pe un scaun în mijlocul scenei i se părea la fel de absurd…

da…

absurdul absurdităţii în absurd .

Se aude susurul apei, se aud sunetele înţepenite în povestea batranului meu Haydn …

Auzi ? te doare ? ascultă …ieşi afară din ab …surd…din surdină …sunetele ……